Teorie despre economia de piață

I. NOŢIUNI ŞI CONCEPTE DE BAZĂ

1. INTRODUCERE

Experienţa ţărilor dezvoltate, rezultatele lor concretizate în creşterea economică, sunt argumentul forte în sprijinul ideii că sistemul economiei de piaţă s-a dovedit a fi cel mai eficient tip de sistem economic. De aceea pentru ţara noastră, care şi-a exprimat clar opţiunea pentru trecerea la economia de piaţă, însuşirea de către toţi specialiştii a categoriilor economice legate de acest tip de sistem economic este o necesitate imperioasă.

1.1. APARIŢIA ŞI EVOLUŢIA TEORIEI DESPRE ECONOMIA DE PIAŢĂ

Bazele teoretice ale economiei de piaţă au fost elaborate de Adam Smith (1723-1790) şi cristalizate în lucrarea “Avuţia naţiunilor” apărută în 1776. Cel mai de seamă reprezentant al economiei politice clasice fundamentează pentru prima dată, în mod ştiinţific, un model al economiei de piaţă în care viaţa economică este reglată de concurenţă, cerere, ofertă, mişcarea liberă a preţurilor şi a salariilor, negând imixtiunea statului în viaţa economică.

Printre reprezentanţii de frunte ai şcolii clasice de economie politică se cuvine să-i amintim şi pe David Ricardo (1772-1823), Thomas Malthus (1766-1834), John Stuart Mill (1806-1873).

Economia clasică a dominat gândirea economică o perioadă îndelungată (sec. XVIII, XIX şi începutul secolului XX) până în anul 1936 când a avut loc o nouă revoluţie în gândirea economică, marcată de apariţia lucrării lui John Maynard Keynes (1883-1946), “Teoria generală a folosirii mâinii de lucru, a dobânzii şi a banilor”, care a însemnat şi apariţia şcolii neoclasice. La fundamentarea tezelor economiei neoclasice au contribuit şi englezul W. Stanley Jevons (1835-1882), austriacul Karl Menger (1840-1921), elveţianul Leon Walras (1834-1910) prin elaborarea tezelor legate de utilitate, factori marginali, echilibrul general etc.

Teoria economică clasică consideră că piaţa liberei concurenţe este în stare să rezolve orice problemă economică. În opoziţie cu aceste teze ale economiei clasice, J.M. Keynes fundamentează necesitatea intervenţiei statului în viaţa economică, motivând-o prin aceea că piaţa liberă nu mai este în stare să facă faţă fenomenelor negative ca recesiune, şomaj, inflaţie, etc. S-a format astfel direcţia dominantă a economiei moderne care, în condiţiile actuale, o regăsim în politica economică a statelor din America de Nord, Europa şi Japonia.

În gândirea economică contemporană se remarcă curente ca “Şcoala din Chicago”, “Macroeconomia aşteptărilor raţionale” având orientări de dreapta şi urmărind reducerea amestecului statului în funcţionarea pieţei libere. John Kenneth Galbraith critică capitalismul modern în lucrările: “The New Industrial State”, “The Affluent Society” şi “The American Capitalism”. El ia apărarea firmelor gigant considerându-le suport al progresului tehnic contemporan. Condamnă atitudinea guvernului american de neglijare a sectorului de stat în favoarea celui particular şi dezavuează reclama considerând-o mijloc de manipulare a consumatorului.

Economia radicală este un curent de extremă stângă care s-a înviorat în perioada de după şocul petrolier din anii 1970. Reprezentanţii lui resping piaţa promovând planificarea democratică. În viziunea lor preţurile şi salariile trebuie controlate şi dirijate, fiind considerate instrumente în lupta contra inflaţiei.

Pe tărâmul teoriei economice prezentul se remarcă prin scăderea influenţei economiei politice marxiste provocată de prăbuşirea sistemului totalitar de organizare a societăţii într-o serie de foste ţări socialiste.