Teorie Economică Generală

CAPITOLUL I

CURENTE DE GÂNDIRE ECONOMICĂ

1. 1. Mercantilismul şi fiziocraţia

Mercantilismul a reprezentat o doctrină şi o politică. ,, Sistemul mercantil” cuprinde

perioada celor trei secole care separă societatea medievală de capitalismul industrial (sec. XVIXVIII).

Denumirea a fost introdusă de Adam Smith în ,,Avuţia naţiunilor”, pentru a pune în

evidenţă confuziile predecesorilor săi.

Ideea centrală a acestei doctrine economice o reprezintă abordarea problemelor

economice din punct de vedere al îmbogăţirii comercianţilor şi statului. Aurul şi argintul sunt

considerate, în concepţia mercantilistă, sursele cele mai importante ale bogăţiei.

Determinarea concretă a modalităţilor de procurare aurului şi argintului a condus la

constituirea unor adevărate şcoli naţionale mercantiliste cu elemente proprii de gândire

economică: ,,Există tot atâtea mercantilisme câţi mercantilişti”, și anume:

 Mercantilismul spaniol şi italian (O. Ortiz, G. Botero) se pronunţă pentru

interzicerea ieşirilor de lingouri de aur în scopul ocrotirii bogăţiei şi puterii. Mai este cunoscut şi

sub denumirea de bulionism (bullion = lingou) sau chrysohedonism (chrusos = aur).

 Mercantilismul francez, cunosut şi sub denumirea de mercantilism colbertist sau

industrial, reprezentat în Franţa prin Antoine de montchrestien, Richelieu şi Colbert.

Mercantiliştii francezi văd în dezvoltarea manufacturilor sursa esenţială de îmbogăţire. Un

sprijin important trebuie să îl acorde statul prin punerea în aplicare a unei politici protecţioniste

eficace şi intervenţie directă în afaceri. Aceste idei au caracterizat politica promovată de J.B.

Colbert (1619-1683), ministrul regelui Ludovic al XIV-lea.

 Mercantilismul englez şi olandez, denumit şi comercialism, întrucât abundenţ de

monedă se realizează prin comerţ exterior, îmbogăţirea provenind din excedentul balanţiei

comerciale. A avea o balanţă favorabilă este visul tuturor guvernărilor mercantiliste, care

identifică bogăţia naţională cu rezervele monetare. Politica de abundenţă monetară trebuie

însoţită de o rată a dobânzii care să favorizeze dezvoltarea comerţului. Principalii reprezentanţi

ai mercantilismului englez: Thomas Mun (1571-1641) şi W. Petty (1623-1687), ultimul cunoscut

prin introducerea noţiunii de valoare.

- Mercantilismul german sau cameralist pune accentul pe rolul finanţelor publice în

dezvoltarea economică şi pe modul de a repartiza şi utiliza beneficiile creşterii economice ,

precum şi pe asigurarea protecţiei industriilor tinere, prefigurând şcoala istorică germană.

Din analiza surselor şi a modalităţilor de îmbogăţire, rezultă că reţelele preconizate de

mercantilişti sunt de natură intervenţionistă. Deşi sunt favorabili activităţii comerciale,

mercantiliştii nu se declară adepţi ai liberalismului econommic.

De la sfârşitul secolului al XVIII-lea tzele mercantiliste sunt contestate, cristalizându-se

orientarea cunoscută sub denumirea de neomercantilism.

P. de Boisquillebert se detaşează de protecţionismul mercantiliştilor, arătând că la baza

dezvoltării se află consumul şi libertate comerţului. El ilustrează, totodată, interdependenţa

activităţilor economice prin schema circuitului economic. J. Steuart şi Cantillon demonstrează

limitele protecţionismului: măsurile de protecţie adoptate de o ţară antrenează creşterea preţurilor

interne, ceea ce determină sporirea competitivităţii produselor străine.

Pentru D. Hume, sursa progresului şi a profitului o constituie libera concurenţă. În

concepţia sa, tendinţa balanţei comerţului exterior este de echilibru. Treptat se consacră dreptul

de proprietate ca fiind un drept natural şi se accentuează criticile la adresa intervenţionismului

statal.

Situaţia nefavorabilă înregistrată în Franţa prin aplicarea reţetelor colbertiste (criza

finanţelor regale, profunda criză a agriculturii) a dus la instituirea unei orientări proagricole,

manifestată deja la Boisquillebert şi concretizată în ceea ce, mai târziu, va purta denumirea de

fiziocraţie.

Fiziocraţia reprezintă o şcoală de gândire bine structurată, delimitată în timp (1750-1770)

şi în spaţiu (Franţa). După A.Smith, fiziocraţia trebuie înţeleasă ca o reacţie la politica

mercantilistă promovată de Colbert,bazată pe dezvoltarea industriei franceze şi neglijarea

agriculturii.,,Gândirea fiziocraţilor trebuie înţeleasă în contextul epocii – punerea pe prim-plan a

producţiei şi bogăţiei agricole, într-o epocă în care oferta de produse agricole răspundea cu greu

cererii şi urma cu greu cel mai neînsemnat progres demografic”. Fondatorul şi liderul

incontestabil al fiziocraţiei a fost Fr. Quesnay (1694-1774), care în ,,Tabloul economic” (1758)

prezintă pentru prima dată un model cantitativ al circuitului economic şi al fluxurilor dintre

ramurile economiei naţionale.

Doctrina fiziocratică este structurată pe noţiunea de drept natural, utilizată de J. Locke

pentru justificarea proprietăţii private, combinată cu cea de ordine naturală şi abordarea

activităţii economice în termeni de circuit.

Liberalismul economic al fiziocraţilor este strâns legat de ideea primatului agriculturii.

Spre deosebire de P. Boiquillebert, producţia naţională este limitată la cea a sectorului agricol.

În concepţia lui Fr. Quesnay, agricultura este singura ramură productivă în care se

creează produs net, celelalte activităţi fiind considerate sterile.

Tabloul economic al fluxurilor reprezinta o ilustrare a interdependenţlor fenomenelor

economice şi evidenţiază rolul capitalului iniţial şi al surplusului, pe care fiziocraţii îl denumesc

produs net (diferenţa dintre producţia totală şi avansuri).

Fondul principal de idei cuprins în Tabloul economic va constitui sursă de inspiraţie

pentru sistemele de contabilitate naţională elaborate după al doile război mondial.

Alături de alţi discipoli ai lui Fr. Quesnay (Dupont de Nemours, V. Mirabeau), R. Turgot

(1727-1781) este considerat precursor al clasicilor. Între contribuţiile sale principale se înscriu

prezentarea fundamentelor schimbului, a mecanismului de formare a preţurilor în situaţie de

concurenţă, justificarea diviziunii muncii şi formularea primului enunţ al legii randamentelor

neproporţionale în agricultură.

Esenţa doctrinei fiziocrate derivă din contextul dezbaterilor lansate în Franţa în a doua

jumătate a secolului al XVIII-lea, cu privire la creşterea eficienţei producţiei în scopul obţinerii

de ,,produs net” necesar acumulării. De altfel, Fr. Quesnay este considerat teoreticianul

capitalismului agrarian ale cărui scheme descriu producţia şi circulaţia bunurilor.