Teorii Comerciale

2. PRODUCTIVITATEA MUNCII – FACTOR DETERMINANT AL COMERŢULUI INTERNAŢIONAL

Comerţul exterior permite îmbunătăţirea eficienţei economice, respectiv structurii producţiei naţionale, mărirea venitului naţional şi în final creşterea bunăstării.

Eficienţa economică este raportul dintre efectul util şi efortul depus într-un anumit domeniu al economiei. Efectul util se măsoară prin sporul de utilitate* ocazionat prin desfăşurarea unei activităţi şi este reflectat de preţ, iar efortul constă în cheltuirea suplimentară de resurse de producţie, concretizate în costurile** respectivei activităţi.

O economie naţională este în echilibru, atunci când raportul între utilitatea marginală şi costul marginal este acelaşi pentru toate activităţile. Această situaţie este definită drept optim economic, iar preţurile corespunzătoare sunt preţuri optime pentru economia naţională respectivă. Optimului economic îi corespunde cel mai înalt nivel al bunăstării, resursele de producţie şi tehnologia fiind date.

Teoria economică demonstrează, şi realitatea practică evidenţiază că schimburile economice cu străinătatea, în general relaţiile economice externe ale unei ţări, judicios configurate, permit economiei naţionale să realizeze un nivel de echilibru general superior celui aferent stării de autarhie, şi astfel să atingă un nivel mai înalt al bunăstării.

În continuare se vor urmări efectele schimburilor economice externe asupra producţiei, consumului, raportului de schimb, şi bunăstării într-o economie naţională.

2.1 Costurile comparative şi productivitatea muncii

Comerţul exterior este desfăşurat cu precădere de persoane fizice şi întreprinderi. Motivaţia lor este aceea de a cumpăra bunuri şi servicii acolo unde sunt mai ieftine, şi vinde acolo unde pot obţine preţuri mai ridicate. Şi guvernele pot fi angajate în tranzacţii de comerţ exterior, dar adesea au motivaţie diferită. De exemplu Comisia Uniunii Europene cumpără produse agricole de la fermierii din Uniune la preţuri ridicate şi le revinde în afara Uniunii la preţuri scăzute. Uneori guvernele achiziţionează bunuri sau servicii de la producătorii interni, deşi le-ar putea obţine din străinătate la preţuri mai scăzute. În continuare se abordează acele schimburi comerciale, care au ca scop profitul. Comerţul astfel desfăşurat, poate fi considerat drept arbitraj care valorifică diferenţele de preţ, superioare costurilor de transport şi de tranzacţie, care ar exista în absenţa comerţului, fapt ilustrat în figura 2.1.

Diagramele A şi B din figura 2.1 prezintă condiţiile echilibrului parţial ale cererii şi ofertei pentru o marfă în ţările A, respectiv B. În absenţa comerţului preţul de echilibru din A va fi mai scăzut decât în B (PA < PB).

Diagrama din mijloc reflectă oferta excedentară de marfă din ţara A la preţuri superioare celui de echilibru al acestei ţări în stare de autarhie şi cererea excedentară din B la preţuri inferioare celui de echilibru al acestei ţări în stare de autarhie. Obţinem astfel oferta de export a ţării A şi cererea de import a ţării B. Considerând că piaţa internaţională se reduce la cele două ţări, şi în absenţa costurilor de transport, echilibrul se va stabili la preţul comun P*, diferenţa de preţ fiind eliminată prin exportul cantităţii Q* din A în B. La acest preţ, cererea şi oferta mondială sunt egale.

Figura 2.1: Cererea, oferta şi comerţul exterior

În condiţiile schimbului dintre ţări nu se observă diferenţe de preţuri, dar ele apar dacă volumul schimburilor scade sub nivelul de echilibru. Direcţia fluxurilor comerciale este determinată de preţurile anterioare schimbului, la rândul lor determinate de condiţiile cererii şi ofertei din cele două ţări. Condiţiile cererii pot diferi datorită deosebirilor în privinţa gusturilor sau nevoilor, de exemplu într-o ţară nordică se cheltuieşte o parte mai mare din venit pentru încălzire, decât într-o ţară meridională. Condiţiile ofertei pot varia ca urmare a diferenţelor dintre ţări privind tehnologia, sau privind disponibilul de factori de producţie. Pe de altă parte, dacă fie condiţiile cererii, fie ale ofertei sunt perfect elastice*, aceasta va determina preţul. Astfel, dacă o ţară este suficient de mică, ea va beneficia de o cerere perfect elastică pentru exportul său, respectiv ofertă pentru importul său, chiar dacă cererea şi oferta la nivel mondial pentru aceste produse sunt inelastice. De exemplu, oferta mondială de petrol nu este perfect elastică faţă de preţ, dar o ţară mică îşi poate satisface de pe piaţa mondială întreaga sa cerere de petrol, fără a influenţa preţul acestuia. O asemenea ţară este un primitor pasiv al preţului. Pe de altă parte, în modelul ricardian dacă un produs poate fi fabricat la costuri constante atunci oferta acestuia este perfect elastică la acest cost, care determină preţul.

Din diagrama prezentată nu rezultă că schimburile economice internaţionale ar putea fi influenţate şi explicate de economii de scară şi de competiţia imperfectă, împrejurări ce apar în realitate. Acestea vor fi luate în considerare într-o etapă ulterioară a analizei, după ce se vor fi trecut în revistă efectele deosebirilor dintre ţări privind productivitatea muncii, apoi cele privind cererea şi oferta când sunt folosiţi doi factori de producţie, diferenţele de costuri ca urmare a înzestrării relative diferite cu factori de producţie şi ca urmare a capacităţii tehnologice distincte.