Tranzacții economice internaționale - sistemul politicilor comerciale externe

09.1. Politica comercială externă

Politica comercială este una dintre componentele de bază ale politicii economice generale a fiecărui stat independent, vizând sfera relaţiilor economice externe. Atribut al suveranităţii de stat, politica comercială urmăreşte realizarea funcţiei externe a statului. Specificul relaţiilor economice internaţionale face ca şi reglementările de politică comercială să fie adaptate în mod corespunzător, ceea ce determină existenţa unor deosebiri importante între acest tip de reglementări şi alte măsuri de politică economică ale statului respectiv. Reglementările de politică comercială vizează - în principal - exporturile, importurile şi operaţiunile de cooperare economică şi tehnico-ştiinţifică, urmărind promovarea cu prioritate a intereselor naţionale, folosirea relaţiilor economice externe ca factor cât mai activ şi eficient al creşterii economice.

POLITICA COMERCIALĂ cuprinde totalitatea reglementărilor utilizate de un stat (administrative, bugetare, financiar-bancare, valutare şi de altă natură) prin care se urmăreşte impulsionarea sau restrângerea schimburilor comerciale externe, în scopul promovării cu prioritate a intereselor economiei naţionale şi limitării influenţelor nedorite pe care economia şi circuitul economic mondial le pot produce asupra ţării respective.

Politica comercială trebuie să îndeplinească două funcţii diametral opuse, dar care se regăsesc, cu ponderi sau intensităţi diferite, în reglementările tuturor statelor, şi anume :

• funcţia de promovare,

• funcţia de protejare,

Cea dintâi, funcţia de promovare, asigură impulsionarea acelor fluxuri comerciale (pe grupe de mărfuri sau ţări) care sunt avantajoase pentru ţara respectivă, iar cea de a doua, funcţia de protecţie, foloseşte pârghiile prin care se diminuează sau chiar se elimină complet legăturile economice externe neavantajoase. În plus, se poate număra tot ca funcţie a unei politici comerciale juste realizarea unui echilibru dinamic în balanţa comercială şi de plăţi şi concomitent, sporirea rezervei valutare a statului, cu efecte macroeconomice conexe (mai ales monetare) benefice.

Reglementările de politică comercială se elaborează într-o viziune strategică, urmărind - în principal - realizarea obiectivelor pe termen lung ale statului respectiv; aceasta neexcluzând însă posibilitatea folosirii unor reglementări cu caracter conjunctural sau care urmăresc obiective imediate.

Pe termen lung, politica comercială urmăreşte asigurarea unei contribuţii cât mai importante a comerţului exterior şi a cooperării economice internaţionale, la creşterea economică, calitatea măsurilor de politică comercială putând determina o accelerare sau dimpotrivă, o încetinire a ritmului creşterii economice din ţara respectivă.

Pe termen scurt, obiectivele de politică comercială pot fi extrem de diverse, deosebiri importante înregistrându-se de la o ţara la alta, sau chiar de la o etapa la alta în evoluţia aceleiaşi tari. Din această grupă fac, de regulă, parte reglementările urmărind: îmbunătăţirea structurii schimburilor comerciale, restrângerea sau stimularea exporturilor ori a importurilor la anumite produse sau grupe de produse, modificarea orientării geografice a schimburilor comerciale externe, îmbunătăţirea raportului de schimb, a cursului monedei naţionale, sporirea încasărilor la Bugetul de stat sau echilibrarea Balanţei comerciale (la finele unui an financiar).

În acelaşi timp, fiind un domeniu de graniţă între politica economică generală şi politica externă, politica comercială poate urmări şi obiective (cum ar fi cele de natură politică sau militară) care depăşesc sfera propriu-zisă a intereselor economice.

În elaborarea politicii comerciale, statele suverane, ca subiecţi ai relaţiilor economice internaţionale adoptă, în mod autonom reglementări proprii, care trebuie să răspundă obiectivelor naţionale de ordin strategic sau imediat. Totodată, în procesul elaborării sau al perfecţionării politicilor comerciale, se ţine cont de starea generală a economiei şi de tendinţele ce se manifestă în relaţiile economice internaţionale, de acordurile sau înţelegerile la nivel bi sau multilateral (la care participă ţara respectivă) cât şi de uzanţele şi principiile statuate în comerţul internaţional (cu condiţia ca acestea să fie compatibile cu interesele proprii şi cu principiile ce caracterizează politica economică internă sau internaţională a statului respectiv).

Perioada contemporană, îndeosebi ultimele două decenii, se caracterizează prin tendinţa, tot mai pronunţată, de instituţionalizare a reglementărilor de politică comercială prin codificarea anumitor domenii (cum sunt relaţiile valutar-financiare sau cele de credit) şi statuarea unor norme - larg acceptabile - după care trebuie să se conducă statele în relaţiile economice externe cât şi prin constituirea (sau intensificarea activităţii) unor organisme sau organizaţii cu vocaţie internaţională, la activitatea cărora participă un număr foarte mare de state.

Această participare largă la adoptarea de norme şi uzanţe cu acceptare internaţională a făcut să sporească în mod corespunzător tendinţa de multilateralizare a politicilor comerciale; actualele norme şi uzanţe nu servesc însă, din păcate, în egală măsură, interesele tuturor statelor lumii.

Eforturile internaţionale întreprinse - îndeosebi în decursul negocierilor multilaterale GATT aparţinând Rundei Uruguay - în direcţia armonizării şi concertării modalităţilor de acţiune a statelor în domeniul politicilor lor comerciale, au permis atenuarea sau soluţionarea prin compromis a divergenţelor importante de interese economice (şi nu numai economice). Decizia înfiinţării Organizaţiei Mondiale a Comerţului (OMC), prin realizarea unor transformări de substanţă în activitatea GATT, reprezintă cea mai importantă realizare din perioada postbelică, de la care se aşteaptă efecte dintre cele mai benefice atât asupra politicilor comerciale cât şi asupra întregii economii mondiale contemporane. Pe fundalul sporirii tot mai pronunţate a varietăţii instrumentelor de politică comercială, prin măsuri din ce în ce mai rafinate, se duce o luptă intensă împotriva încălcărilor de norme internaţionale, în vederea apropierii treptate de obiectivul acceptat (în declaraţii) de toate statele: folosirea unor reglementări naţionale compatibile şi acceptabile (fără discriminare) pentru toţi partenerii.

Deşi se caracterizează printr-o foarte mare varietate, reglementările de politică comercială contemporane au unele elemente comune, şi anume:

a) reglementările vizează o sferă foarte largă de probleme, aceluiaşi obiectiv fiindu-i consacrate mai multe instrumente (cu acţiune directă sau indirectă);

b) ca regulă, măsurile care urmăresc stimularea exporturilor sunt active, în timp ce restricţiile asupra importurilor au un caracter pasiv;

c) problemele de echilibru valutar-financiar (şi altele) se soluţionează prin reglementări diferite, într-un fel pentru exporturi şi în alt fel pentru importuri;

d) existenţa unor diferenţe importante între reglementările referitoare la produsele manufacturate şi cele cu privire la produsele de bază (acestea din urmă, îndeosebi cele de provenienţă agricolă beneficiind de o protecţie mai ridicată);

e) sunt protejate cu intensitate si eficienţă deosebite interesele diferitelor grupuri sociale sau profesionale ori categorii de producători, in funcţie de capacitatea acestora de a face faţă concurenţei internaţionale;

f) se utilizează numeroase reglementări diferenţiate de la un partener la altul; reglementărilor generale li se adaugă extrem de numeroase “particularizări”, valabile numai pentru legăturile comerciale cu un anumit partener (sau grup).