Uniunea Europeană

U.E.

UNIUNEA EUROPEANĂ

Probleme principale

Integrarea economică interstatală - aspecte generale

Uniunea Europeană

Lungul drum al ideii unităţii europene

Evoluţia integrării interstatale în Europa occidentală

Transformări instituţionale

De la politicile economice comune la marea piaţă unică europeană

De la UE-15 la UE-27

Perspectivele integrării politice a UE

Recomandări bibliografice:

Liliana Popescu Bîrlan - Construcţia Uniunii Europene, Editura C.H.Beck, Bucureşti, 2009

Eugen Ovidiu Chirovici – Puterea, RAO International Publishing Company, Bucureşti, 2009.

Petre Constantin - Organizaţii internaţionale, Vol.I, Editura ASE, Bucureşti, 2007.

Iordan Gheorghe – UE – Politicile Extinderii, Editura Tritonic, Bucureşti, 2006.

Maria Poenaru – Organizaţii Economice Internaţionale, Editura Antet, Bucureşti, 2000.

Andrei Popescu, Alina Dinu, Ion Jinga - Organizaţii europene şi euroatlantice, Editura Economică, Bucureşti, 2005.

Ion Rusu – Organizaţii şi relaţii internaţionale, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2002.

Integrarea in UE

1. Integrarea economică interstatală - aspecte generale

Apariţia şi dezvoltarea aranjamentelor economice regionale, concomitent cu adâncirea procesului de globalizare sunt două forţe dinamice şi uneori contradictorii care definesc economia mondială contemporană. Desfăşurarea concomitentă a globalizării şi regionalizării a generat o economie mondială din ce în ce mai interdependentă.

Procesul de regionalizare se desfăşoară concomitent cu procesul de globalizare a economiei. Ambele tendinţe, globalizarea şi regionalizarea, determină diversificarea relaţiilor dintre entităţi economice (în special state şi corporaţii), făcând să se atenueze, cel puţin din punct de vedere economic, rolul graniţelor naţionale.

Procesul de regionalizare presupune ca tot mai mult statele naţionale să îşi bazeze relaţiile reciproce pe relaţii integrative tot mai strânse, cu grade diferite de complexitate. Adâncirea tendinţei de integrare s-a bazat tot mai mult pe apariţia unui număr din ce în ce mai mare de grupări regionale integraţioniste, pe proliferarea relaţiilor regionale dintre state.

Regionalismul actual poate fi văzut şi ca expresia ordinii economice mondiale aflată la ora redefinirilor, contrabalansarea unor puteri economice făcându-se de către unele state prin reunirea eforturilor lor de dezvoltare economică.

De reţinut: Intensificarea procesului de integrare la scară regională constituie o necesitate obiectivă, luând în considerare următoarele elemente definitorii:potenţialul material, financiar şi uman care poate fi antrenat prin cooperare în circuitul naţional, regional şi mondial de valori;proximitatea geografică, cu efecte favorabile asupra raporturilor de complementaritate între dimensiunile economice, politico-diplomatice şi cultural-umane, amplificate de afinităţile spirituale;grupările regionale cresc acumularea de avuţie naţională şi regională, având efecte pozitive asupra schimburilor comerciale în cadrul grupărilor, precum şi asupra locului ţărilor membre în comerţul internaţional.Tendinţa de formare a unor blocuri regionale comerciale este determinată de acţiunea mai multor factori, atât de natură endogenă, cât şi exogenă.

Factorii endogeni sunt rezultatul evoluţiilor care s-au petrecut în interiorul unor ţări sau grupări de ţări deja constituite:

opţiunile fundamentale de politică economică similare, concepţia comună despre dezvoltare;

politicile de liberalizare a comerţului întreprinse de multe ţări în dezvoltare, proces care va facilita liberalizarea accentuată în vederea unei viitoare integrări cu statele industrializate;

dificultăţile economice cu care s-au confruntat ţările ca urmare a crizei energetice, şi care a avut ca efect conştientizarea faptului că există potenţial de creştere insuficient valorificat.

Ca factori exogeni menţionăm:

modalitatea de acoperire a riscurilor potenţiale determinate de evenimente care se petrec fie în zona respectivă, fie în alte zone;

Forme de integrare

Ca factori exogeni menţionăm:

modalitatea de acoperire a riscurilor potenţiale determinate de evenimente care se petrec fie în zona respectivă, fie în alte zone;

încercări de a compensa, printr-o intensificare a schimburilor intragrup, eventualele pierderi datorate din îngustarea unor pieţe extraregionale, ca urmare tot a unor procese integraţioniste;

dorinţa de stabilitate politică şi de întărire a sistemelor democratice.

Formele pe care le îmbracă integrarea economică regională

sunt determinate de multitudinea de relaţii care se stabilesc între două sau mai multe state care-şi conjugă eforturile spre atingerea unui obiectiv comun.

Dimensiunile unui proces integrativ sunt date, în principal, de axa verticală, cea a adâncimii gradului de integrare şi cea orizontală, respectiv numărul de state membre. Grupările integraţioniste existente astăzi, chiar dacă au obiective diferite sau grad de instituţionalizare inegal (elemente ce caracterizează intensitatea procesului de integrare), sunt grupări deschise, ce permit aderarea de noi state, în condiţiile stabilite de fiecare acord în parte. Analiza diverselor forme de integrare are în vedere în principal axa verticală, respectiv intensitatea procesului integrativ. Principalele forme de integrare, în funcţie de intensitatea procesului integrativ sunt: zone de liber schimb, uniunea vamală, piaţa comună, uniunea economică, uniunea monetară şi uniunea politică.

Până astăzi, cel mai înalt grad de integrare este atins de Uniunea Europeană, care este în faza de uniune economică şi monetară, dar care şi-a propus şi realizarea uniunii politice.

Toate formele de integrare implică un permanent dialog între statele participante cu privire la procedurile de armonizare a intereselor, obţinerea consensului, elaborarea şi aplicarea noilor forme de conduită economică. Prin urmare, cu cât este mai înalt stadiul de integrare, cu atât devine insuficientă armonizarea instituţională şi se dovedeşte necesară transferarea unor abilităţi decizionale de la nivel naţional la nivel unional.

În economia mondială există zeci de asocieri regionale, diferind între ele prin diversitatea obiectivelor sau gradul de instituţionalizare.

Conform datelor OMC, au fost notificate peste 200 de acorduri comerciale regionale, de tipul uniunilor vamale, zonelor de comerţ liber sau alte tipuri de aranjamente preferenţiale; mai mult de 150 fiind astăzi în funcţiune. Structura acestor acorduri este deosebit de complexă şi multe ţări fac astăzi parte din mai multe acorduri. Cele mai multe înţelegeri de acest tip sunt între ţările dezvoltate, în special cele europene (60%), ţărilor în dezvoltare revenindu-le o parte mai mică (15%). Restul sunt înţelegeri ce implică ambele categorii de ţări.

Procesul de regionalizare, de extindere a numărului şi ariei grupărilor de integrare economică regională, cunoaşte un avânt deosebit după cel de-al doilea război mondial din varii motive.Prin constituirea acestora, ţările lumii şi, în special, ţările în dezvoltare au urmărit să-şi potenţeze eforturile în vederea creşterii economice susţinute, să contracareze efectele relaţiilor externe inechitabile şi să lichideze subdezvoltarea. El a evoluat pe parcursul mai multor etape.

Primul val de regionalizare a comerţului internaţional a debutat la începutul anilor '50 în Europa, prin crearea Comunităţii Europene, a continuat în Africa, din considerente de realizare a unor deziderate economice stringente sau, pur şi simplu, din raţiuni de imitare a marilor metropole, şi s-a extins în America Centrală şi de Sud, Asia de Sud-Est şi Orientul Mijlociu. Specifică acestei perioade a fost dorinţa de a dinamiza schimburile intraregionale. Acest val de regionalism reprezintă începutul unui proces de mare complexitate.