Istoricul Jocului de Tenis

Istoricii consemnează practicarea jocurilor cu mingea în timpul desfăşurării ritualurilor religioase din Orientul Mijlociu, China şi Japonia. În aceeaşi perioadă, locuitorii de pe malul apusean al râului Missisippi practicau în mod curent jocul cu mingea. Pentru a o lovi ei foloseau o rachetă (desigur, foarte primitivă) pe care o ţineau cu ambele mâini.

Grecii au adus jocul cu mingea în Italia, unde în secolul al XI-lea e.n. începe să se facă diferenţa între jocul cu mingea şi cel cu mingea mică, cu toate că ambele erau denumite “GIOCCO DE LA PALLA”.

Din Italia acesta pătrunde în Spania unde i se aduc o serie de îmbunătăţiri, care aşa modificat, este denumit Pelota (după numele pe care l-au dat mingii) şi îl transformă în joc naţional.

Totuşi, la originea tenisului se consideră că este “Jeu de paume” practicat în Franţa în secolul al XII-lea sub domnia lui Filip al IV-lea. Se cunosc două variante ale acestui joc:

- “longue paume”, joc al oamenilor din popor;

- “courte paume”, jocul nobililor.

În secolul al XIV-lea, regele Carol al V-lea interzice printr-un edict practicarea jocului de către oamenii din popor.

La început mingea a fost lovită cu palma şi apoi cu o mănuşă (pentru a proteja mâna). În această perioadă se aduc îmbunătăţiri în ceea ce priveşte materialele de joc. Apare paleta din lemn, cu mâner scurt şi cu mare suprafaţă de lovire, care mai târziu este transformată într-un fel de rachetă pătrată, apoi ovală, cu ramă şi cu mânerul lung. Racordajul era realizat din şnur de piele, iar mingile, umplute cu postav, erau îmbrăcate în stofă sau în piele.

În 1555 apare în Italia lucrarea „Trattato della Palla” de Antonio Scanio, în care jocul este surprins în diferitele sale ipostaze. În sudul Franţei şi apoi în nordul Spaniei, bascii aduc jocului elemente noi, transformându-l în actuala pelotă. Într-un fel este o degradare a jocului de paume, motivată şi de dificultatea mânuirii mingii pe teren deschis. Jucătorul se înarmează cu o paletă lunguiaţă (chistera), în formă de jgheab, cu care mingea poate fi aruncată departe. Fileul dispare, în schimb se măreşte rolul unui perete – fundal, unde sunt punctate loviturile.

Pelota este şi astăzi practicat pe scară largă în ţările latine din sud, în Europa şi America, iar varianta sa anglo – saxonă este base – ballul. Pe teritoriul României se juca străvechea oină. Alte jocuri cu mingea devin tot mai cunoscute în lumea medievală, printre acestea un strămoş al fotbalului (calcio), foarte popular în Italia unde era jucat pe străzile oraşelor.

Longue paume - ul şi unele feluri de „pelotă”, depărtându-se de tenisul propriu-zis, cel de sală, s-au apropiat tot mai mult de ceea ce avea să devină mult mai târziu - tenisul de câmp (lawn tennis).

În secolul al XV-lea acest joc apare în Anglia pentru prima oară sub denumirea de TENIS. Noua denumire se pare că se datorează unei neînţelegeri din partea englezilor a cuvântului francez “Tenez”, folosit în momentul angajării mingii. Englezii încep practicarea tenisului în aer liber, denumindu-l “Field-tennis”, sport premergător tenisului din zilele noastre.

La jumătatea secolului XIX apare mingea de cauciuc, iar interesul pentru acest joc creşte simţitor. Începând cu anul 1830 apar şi încercările de a stabili un regulament de joc. Prima regulă se referea la delimitarea terenului de joc. În 1874 apare şi primul regulament privind desfăşurarea jocului şi dimensiunile terenului, autor fiind maiorul englez Walter Clopton Wingfield. Conform

fiind îngustat la mijloc. Jucătorul servea dintr-un punct fix pentru ambele părţi ale terenului advers. Un set era câştigat la acumularea a 15 puncte. Acestea erau câştigate numai de cel care servea, iar serviciul se schimba la prima greşeală a acestuia. Se juca atât simplu cât şi dublu. Acest tenis în aer liber s-a numit “Sphairistike”. Această denumire nu a avut viaţă lungă, a fost prescurtat în sticky, pentru ca apoi să dispară complet, făcând loc vechiului “tenis”, de data aceasta precedat obligatoriu de cuvântul “lawn” (pajişte, câmp), precizând că este vorba de noul sport, în aer liber. Investitura oficială fusese dată tenisului, iar el avea să devină dintr-un simplu joc de agrement, un sport adevărat.

Ulterior au loc mai multe schimbări de regulament, care se apropie tot mai mult de cel din zilele noastre. Astfel, după toate aceste schimbări se desfăşoară la data de 9 iunie 1877 primul Campionat de la Wimbledon. Pentru această competiţie s-a renunţat la forma de clepsidră a terenului şi a fost coborât fileul la înălţimea lui de astăzi. Atunci a fost introdus punctajul devenit tradiţional în tenis (15-30-40-ghem). Serviciul care atingea fileul era considerat valabil. Întrecerea a fost limitată la o singură probă, simplu masculin, şi avea să dureze până în 12 iunie. Finala a fost programată pentru 16 iunie, iar câştigător a fost Spencer W. Gore, dintr-un total de 22 de participanţi, câţi au fost la start.

În anul 1900, se înfiinţează o nouă competiţie denumită “Cupa Davis” cel mai important eveniment internaţional ce se desfăşoară pe echipe. În prima finală a Cupei Davis, Statele Unite au învins Anglia la Boston, câştigând primul trofeu.

Pentru a confirma atracţia şi interesul de care tenisul se bucură în lumea întreagă, în martie 1913 se înfiinţează Federaţia Internaţională de Lawn Tenis (FILT), la care dintre cei 12 fondatori, majoritatea o deţineau europenii. În prezent sunt afiliate peste 130 de federaţii naţionale.

Continua dezvoltare a tenisului competiţional individual şi pe echipe a generat perfecţionarea tehnicii şi tacticii de joc cât şi a metodicii de pregătire, la care se adaugă materiale şi suprafeţele de joc, mereu mai diversificate şi perfecţionate.