Logopedie

1. OBIECTUL LOGOPEDIEI

1.1. CONSTITUIREA LOGOPEDIEI CA ŞTIINŢĂ

=CE ESTE LOGOPEDIA?=

Logopedia este o ştiinţă care a apărut din nevoia de a sintetiza pentru limbaj şi pentru acumularea de procedee pentru corectarea limbajului. Şi alte ştiinţe studiază problemele limbajului dar din perspectiva specificului lor. De exemplu psihologia, psiholingvistica, pedagogia realizează o perspectivă generală, fără ca nici una dintre ele să-şi propună o analiză integrală a fenomenului de limbaj şi comunicare. Logopedia îşi propune o analiză integrală a limbajului având un caracter teoretic care a izvorât din nevoia de a elucida problema complexă privind rolul limbajului în viaţa psihică, dar mai ales cu caracter practic pentru necesitatea de a corecta tulburările de limbaj.

Constituirea logopediei a fost posibilă ca urmare a progreselor realizate în domeniul ştiinţelor psihologice şi pedagogice, dar şi a progreselor din cadrul medicinei, fiziologiei, lingvistici. Astfel logopedia înglobează cunoştinţe din mai multe domenii cum ar fi:

- Pentru a înţelege mecanismul de apariţie al limbajului- fiziologie;

- Pentru stabilirea aspectului exterior al limbajului- fonetică;

- Pentru stabilirea specificului tulburării de limbaj- psihologia vârstelor şi psihopedagogia specială;

- Prin strânsa legătură dintre tulburările de limbaj şi copil- pediatria.

Etimologic, cuvântul logopedie provine din grecescul „logos”, care înseamnă cuvânt, şi „paideia”, care înseamnă educaţie. În sens restrâns, logopedia se ocupă cu studierea şi dezvoltarea limbajului, cu prevenirea şi corectarea tulburărilor acestuia.

Primul care foloseşte termenul de logopedie este filosoful Socrate, dar se reţine accepţiunea modernă a termenului pe care o adoptă Emil Froschels (1909), când precizează că educarea limbajului tulburat se realizează în contextul în contextul stimulării întregii personalităţi a individului.

O serie de autori, în definirea logopediei ca ştiinţă pun accent pe caracterul ei practic.

M. E. Hatţev o defineşte ca fiind „o ştiinţă pedagogică specială, despre prevenirea şi corectarea tulburărilor de vorbire”. M. Sovak arată că, este „o ştiinţă despre fiziologia şi patologia procesului de înţelegere, de comunicare, despre prevenirea şi tratamentul pedagogico-corectiv al defectelor în domeniul înţelegerii şi comunicării”.

Obiectul logopediei îl constituie, cercetarea tulburărilor de limbaj, a deviaţiilor de la limbaj ce îngreunează vorbirea, depistarea şi corectarea lor, dar şi prevenirea.

TULBURĂRILE DE LIMBAJ

- Prin tulburări de limbaj înţelegem toate abaterile de la manifestările verbale unanim acceptate în limba uzuală, atât sub aspectul exprimării şi recepţiei verbale, începând de la dereglarea diferitelor componente ale cuvântului şi până la imposibilitatea verbală de comunicare orală sau scrisă. Se întind de la forme uşoare la forme grave;

- În limitele de toleranţă pot exista particularităţi individuale în funcţie de exigenţele mediului în care se vorbeşte (vorbirea prea politicoasă, mai puţin precis articulată etc.);

- Delimitarea tulburărilor de variaţiile individuale admise în limitele normalităţii, se realizează prin:

- Neconcordanţa dintre limbajul şi vârsta cronologică (până la o anumită vârstă pronunţia greşită reprezintă un lucru normal-după 6 ani se poate începe corectarea);

- Caracterul staţionar al tulburărilor , care odată apărute au tendinţa de a se consolida;

- Influenţe negative pe care tulburările le exercită asupra conduitei şi personalităţii persoanei cu tulburării.

- Aprecierea tulburării se face în funcţie de felul, în care limbajul îşi îndeplineşte funcţia de comunicare sau de instrument al gândirii de a înţelege şi de a se face înţeles pe bază de comunicare.

1.2. CONSTITUIREA LOGOPEDIEI CA ŞTIINŢĂ

Preocupările pentru corectarea tulburărilor de limbaj, ca o necesitate au existat din cele mai vechi timpuri. De exemplu, grecii antici aveau un cult deosebit pentru vorbire şi oratorie. Se credea în arta de a vorbi frumos, cursiv şi cât mai pe înţelesul auditoriului, ceea ce a condus la asigurarea unei poziţii de cinste a oratorilor. Datorită acestui fapt sa dezvoltat interesul profund pentru vorbirea afectată. Operele lui Herodot, Platon, Heraclit, Aristotel, Hipocrat, Socrate conţin consideraţii interesante cu privire la preocupările societăţii antice de a forma şi dezvolta o vorbire cât mai agreabilă şi mai inteligibilă. În opera lui Hipocrat apar informaţii în legătură cu formarea vocii, cu formarea auzului, cu bolile creierului care condiţionează dezvoltarea armonioasă a limbajului. Descrierea pe care o face Plutarh, în „Vieţi paralele”, lui Demostene, ilustrează posibilităţile de modelare a vorbirii sub influenţa exerciţiilor şi a psihoterapiei. Demostene suferea de o bâlbâială accentuată, cu implicaţii în planul interior, făcând din el o persoană interiorizată, necomunicativă, negativistă, irascibilă, timidă; prin exerciţii, voinţă, psihoterapie a reuşit să-şi învingă handicapul devenind apoi cel mai mare orator al Antichităţii. Procedeele care sau utilizat în aceea perioadă sunt încă de mare actualitate.

Şi la români a existat preocuparea pentru oratorie, pentru corectarea tulburărilor de limbaj, prin glasul lui Cicero, care în lucrarea „De oratore” scrie: „dacă nu depinde de noi să avem un glas frumos, de noi depinde să-l cultivăm şi să-l fortificăm, să studiem toate treptele, de la sunetele grave până la cele mai înalte”. În Evul Mediu, a avut loc o stagnare datorită concepţiei că limba este acordată termenului de divinitate, fiind interzisă discutarea problemei. Însă s-au evidenţiat unele idei pozitive transpuse de către Avicena în „Canonul medicinei”, care notează câteva din exerciţiile utilizate în scopul reglării respiraţiei şi vocii, adoptate şi în prezent în corectarea bâlbâielii.

Logopedia sa constituit ca ştiinţă datorită progreselor din secolele XIX-XX, din toate domeniile şi în special datorită marelui avânt din ştiinţele naturii. Astfel la cunoştinţele anterioare s-au adăugat cunoştinţe de anatomie, de psihologie.

Cercetări mai consistente sunt întreprinse începând cu secolul al XIX-lea. Cercetările lui Diffenbach, care preconiza utilizarea metodelor chirurgicale pentru remedierea anomaliilor limbii, investigaţiile lui Broca, în domeniul afaziei motorii şi ale lui Wernicke pentru afazia senzorială.

Până la constituirea logopediei ca ştiinţă multe dintre problemele ei erau studiate de către surdologie. Pentru corectarea tulburărilor de pronunţie la copilul cu auz normal sunt necesare exerciţii care implică utilizarea auzului iar metodele folosite de aceştia nu implicau folosirea auzului.

Întemeietorul logopediei este Herman Gutzman-1865-1922- care a prelucrat în mod creator datele de surdo-pedagogie, însuşite de la tatăl său, Albert Gutzman, fost director la Institutul de Surdo-Muţi din Berlin, cu datele din diferite sectoare ale medicinei care sunt legate de problemele vorbirii.

H. Gutzman a ţinut pentru prima dată un curs despre tulburările de limbaj în învăţământul superior şi a elaborat lucrarea de mare circulaţie intitulată „Sprachheilkunde”, tipărită la doi ani după moartea sa. Activitatea practică de corectare a tulburărilor de limbaj era cunoscută sub denumirea de „foniatrie”, şi se aplicau în Clinica ORL din Berlin. După modelul foniatriei, la Viena- E. Froschels, G.E. Arnold la Munchen- M. Nadoleczny, sunt preocupaţi de tulburările vocii preponderent la cântăreţi.

În 1942, în discursul de deschidere al primului Congres al Societăţii Internaţionale de Logopedie şi Foniatrie, ţinut la Viena, Emil Froschels cel care folosea denumirea de logopedie, a pus în evidenţă problema logopediei ca ştiinţă, adoptând termenii de foniatrie şi logopedie delimitând conţinutul celor două domenii: foniatria se ocupă de întreţinerea organelor fonatoare şi de patologia vocii, iar logopedia, de prevenirea, corectarea, studierea tulburărilor de limbaj şi de realizarea procesului de înţelegere şi transmisie corectă a informaţiilor.

Acolo unde deficienţele de comunicare sunt combinate cu deficienţe, boli ale vocii sau unde există un substrat organic logopedia foloseşte ajutorul ORL, chirurgiei plastice dar ca disciplină este independentă. În corectarea limbajului intervenţia medicală este limitată spre deosebire de activitatea logopedică care este permanentă, prin ea se înlătură cauzele organice care au provocat tulburarea. Astfel putem conchide că: foniatria este esenţială pentru lichidarea proceselor patologice, iar logopedia reprezintă prevenire şi corectare; astfel încât intervenţia lor nu se suprapune şi nici nu se subordonează ci se completează reciproc. Prin urmare logopedia este ştiinţă psihopedagogică dar nu exclude intervenţia medicală