Metodologia cercetării științifice

Principalele noțiuni privitoare la cercetarea științifică.

Știință

Prin știință înțelegem ansamblul sistematic de cunoștințe veridice despre natură, societate și gândire, reproducerea, reflectarea generalizată și abstractizată a realității.

Știința constituie factorul primordial al progresului. Prin studierea legilor obiective care guvernează fenomenele, știința urmărește să prevadă desfășurarea acestora.

În patrimoniul științei nu intră orice cunoștințe, ci numai cunoștințe esențiale, sistematizate, coerente din punct de vedere logic, certe și necontradictorii, verificate de practică. John Bernall (1901-1971, fizician englez consacrat și ca teoretician al științei), sublinia că, prin natura ei, știința trebuie să aibă și un caracter explorativ. Știința, ca formă specifică a conștiinței sociale, cuprinde un sistem de cunoștințe care ia naștere și se dezvoltă pe baza practicii social-istorice. Acest sistem reflectă adecvat legile obiective ale unui domeniu determinat al realității sub forma unor teorii în care se structurează logic noțiunile, categoriile, principiile în care se reflectă sintetic dezvoltarea cunoștințelor. știința lărgește necontenit posibilitățile de acțiune ale societății, punându-i la îndemână informații asupra unor fenomene și procese care păreau cunoscute sau care scăpaseră de multe ori sesizării directe.

Finalitatea practică este o notă definitorie a științei ca formă a conștiinței sociale. Din acest punct de vedere, știința reprezintă anumite analogii cu producția materială.

Știința, datorită specificului ei de a putea reflecta realitatea obiectivă, de a prelucra și generaliza un imens material faptic prin metode rațional-abstracte și datorită independenței sale relative, are posibilitatea de a juca un rol activ în soluționarea cerințelor practicii, în optimizarea continuă a rezolvărilor pe care le dă.

Caracteristicile științei

Caracteristica definitorie a științei este finalitatea ei practică în domeniul producției materiale și a schimbării relațiilor sociale.

Știința se caracterizează prin:

- unitate;

- generalitate;

- certitudine;

- obiectivitate;

- întemeiere metodică;

- dezvoltare progresivă.

Evident, numai în condițiile în care această disciplină întrunește niște caracteristici esențiale, poate fi considerată știință. J.D. Bernall consideră că știința poate fi considerată:

1) instituție;

2) metodă;

3) acumulare de cunoștințe transmise prin tradiție;

4) factor important în menținerea și dezvoltarea producției;

5) unul din cei mai puternici factori în formarea convingerilor și atitudinilor față de univers și om.

Majoritatea celor care se ocupă de filosofia, sociologia și psihologia științei sunt de acord în a considera știința ca un ansamblu de cunoștințe sistematice referitoare la un domeniu anumit, dobândite prin metode obiective, prin activitatea unor specialiști și care (cunoștințele) generalizate, exprimând legitățile domeniului sunt aplicate în practică servind progresul.

După N. Mărgineanu (1975) știința are trei caracteristici fundamentale:

1. Raționalitatea;

2. Obiectivitatea, prin care se înțelege corespondența dintre lume și imaginea ei în mintea noastră;

3. Completitudinea, caracteristică a etapei actuale a științei, în care pătrunde logica și matematica, pentru sistematizare și explicare.

La caracteristicile mai sus amintite se adaugă și cea de predicție, adică de construire a viitorului pe baza datelor existente.

Elementele care compun știința sunt [27]:

1. rezultatele;

2. ipotezele;

3. teoria;

4. teoria generală;

5. metodologia.

La acestea, M. Epuran (1992) adaugă și specialiștii și practica.

Clasificarea științelor

Astăzi științele se prezintă ca un sistem, mult mai omogen și mai bine structurat decât acum câteva decenii, datorită faptului că realitatea, viața, societatea sunt investigate multitalteral, nu numai de științe particulare, ci și de către științe interdisciplinare și transdisciplinare.

Aristot clasifică științele în teoretice (metafizica, fizica, matematică), practice (etica, științele economice, politica) și poetice muzica, poezia, arhitectura).

În Epoca Renașterii, F. Bacon clasifica: științe de observație și științe de experiment. Epoca modernă înregistrează numeroase clasificări datorate lui D’Alambert, Ampére, Stuart Mill, Spencer, ș.a.). Reține atenția ideea lui A. Comte de a stabili existența științelor fundamentale (matematica, inclusiv mecanica, astronomia, fizica, chimia, fiziologia și sociologia) alături de sistemul științelor practice sau aplicate; cele două sisteme sunt considerate ca absolut separate prin esența lor. Încercările de a stabili un criteriu unic pentru clasificarea științelor nu au dat satisfacție, datorită numărului foarte mare de științe, varietății fenomenelor pe care acestea le cercetează, precum și a faptului că științele însele sunt într-o continuă schimbare și proliferare. Între aceste încercări este și clasificarea propusă de Fr. Engels, care orânduiește științele după forma de mișcare a materiei: științe ale naturii, societății și gândirii.

Științele particulare subordonate sunt fizica cuantică, fizica moleculară, chimia anorganică, chimia organică, botanica, zoologia, fiziologia, economia politică, dreptul, estetica, etica, științele politice ș.a., care studiază laturi, aspecte particulare ale diverselor forme de mișcare din natură sau societate.