Psihopedagogia Sportului de Performanță

1. INTRODUCERE ÎN PSIHOPEDAGOGIA SPORTIVĂ

„Performanţa sportivă este munca de ieri,

rezultatul de azi şi sacrificiul de mâine”

Evoluţia tehnico-ştiinţifică, care face din ştiinţă, într-o măsură tot mai mare, o forţă nemijlocită de producţie, a deschis largi posibilităţi omului, în direcţia afirmării prin sport. Reprezentând o valoare deosebită, care-şi pune într-o măsură apreciabilă pecetea asupra fizionomiei spirituale a omului, a personalităţii sale, sportul de performanţă constituie în prezent obiectul de studiu al diferitelor discipline ştiinţifice : filozofie, sociologie, economie, psihologie, pedagogie, biologie, biochimie, medicină etc.

În epoca noastră, sportul de performanţă a devenit o problemă socială, psihologică, pedagogică şi culturală, care priveşte, în aceeaşi măsură, societatea şi individul. Priveşte societatea, întrucât mersul său înainte şi progresul omenirii depinde de modalitatea de înţelegere a relaţiilor sociale internaţionale, pe care sportul pune o amprentă puternică; priveşte individul, deoarece dezvoltarea lui fizică, psihică, afectivă şi morală este influenţată de timpul folosit în vederea construcţiei propriei persoane. În prezent sportul de performanţă se transformă realmente într-o unitate de măsură a bogăţiei sociale şi reprezintă un mijloc eficient pentru dezvoltarea armonioasă a personalităţii şi pentru asigurarea resurselor financiare.

În ultimii 50 de ani sportul a cunoscut o puternică dezvoltare, în ceea ce priveşte performanţa, bazele sportive, echipamentul, aparatura şi instalaţiile, organizarea structurală, competiţiile, managementul şi nu în ultimul rând cercetarea ştiinţifică.

Progresele tehnice şi economice fac posibilă o ridicare substanţială a nivelului de trai şi creează în consecinţă o posibilitate reală de afirmare a individului, apt astăzi de a participa la o varietate de activităţi sportive în afara orelor de muncă. Este un fapt evident şi, în acelaşi timp, deosebit de important, că omul zilelor noastre nu-şi mai limitează activitatea doar la producţie, şi că are la dispoziţie ore de răgaz cărora le dă întrebuinţarea dorită.

Dezvoltarea impetuoasă a ştiinţei şi tehnicii, face ca ritmul acumulării de noi cunoştinţe, ritmul de dezvoltare a personalităţii să devină alert. Uzura morală şi ştiinţifică a ceea ce s-a dobândit la un moment dat în şcoală era foarte rapidă de aceea s-a impus cu acuitate apariţia unei multitudini de posibilităţi de afirmare sportivă. Acum sportul nu mai este ceea ce a fost cu 100 de ani în urmă, el a devenit o adevărată industrie de obţinere a performanţei sportive, o adevărată economie ce s-a răspândit într-un ritm alert pe întregul glob pământesc. Deci adaptarea antrenorului la cerinţele mereu noi ale performanţei necesită o instruire permanentă în conformitate cu noile informaţii apărute.

Cuantumul de cunoştinţe dat de învăţământul superior şi dobândit în experienţa practică din procesul de antrenament devine insuficient pentru a acoperi fluxul imens de informaţii datorat noilor descoperiri şi noilor evoluţii. Consecinţele ce decurg din această constatare privesc deopotrivă federaţiile/cluburile, antrenorul şi sportivul. Federaţiile/cluburile, pentru că acestea au nevoie de performanţă şi asigură material şi financiar, pentru obţinerea performanţei, antrenorii pentru că aceştia conduc procesul de creare şi dezvoltare şi sportivi pentru că ei sunt cei care produc performanţa şi beneficiază de ea. Deci adaptarea antrenorului la cerinţele mereu noi ale performanţei pe care o practică, necesită o instruire permanentă în conformitate cu noile informaţii apărute, cu noile cercetări realizate, dar şi cu noile opinii, concepţii emise, susţinute.

Din punct de vedere al sistemului contemporan de valori ale societăţii, formarea omului înseamnă în primul rând o activitate psihopedagogică înţeleasă într-un sistem de raporturi cu lumea înconjurătoare (fenomene, evenimente, obiecte), cu grupul social din care face parte, cu propriul organism şi propria activitate.

Procesul de instruire, specific antrenamentului sportiv, este tratat ca proces cu caracteristici, abordări, metodologii, conţinuturi, forme de organizare etc., specifice. Psihopedagogia sportivă, ca latură a educaţiei ce stă la baza instruirii specifice antrenamentului sportiv, este o abordare nouă, care începe să fie prezentată în literatura de specialitate ca ramură nouă la graniţa dintre pedagogie şi psihologie.

Între reperele psihopedagogice, specifice procesului de instruire şcolară, Stoica, M., 1996, pag. 150, include „stadiile dezvoltării intelectuale, mecanismul formării structurilor psihice, motivaţia învăţării, experienţa anterioară a elevilor, activitatea de redescoperire a cunoştinţelor şi factorii succesului şcolar”. Făcând o analogie cu antrenamentul sportiv putem sublinia că reperele psihopedagogice specifice sportului de performanţă se concretizează în:

-stadiile dezvoltării performanţei sportive;

-mecanismul formării deprinderilor motrice şi dezvoltării aptitudinilor psihomotrice specifice performanţei sportive;

-motivaţia practicării sportului de performanţă;

-predispoziţiile psihice şi fizice pentru un anumit sport;

-activitatea de pregătire sportivă propriu-zisă;

-factorii succesului performanţial.

Paul Popescu-Neveanu în „Dicţionarul de psihologie” 1978 prezintă psihologia ca fiind ”ştiinţa ce studiază psihicul şi comportamentul uman” iar pedagogia ca „ştiinţă şi teorie a procesului instructiv educativ”. Plecând de la aceste considerente putem sublinia faptul că „psihologia sportului este ramură a psihologiei aplicate în domeniul sportului având ca obiect principal de studiu adaptarea omului, în planul proceselor psihice, la exigenţele sportului de performanţă, iar pedagogia sportului de performanţă se ocupă de realizarea procesului instructiv educativ specific obţinerii performanţei sportive.