Gestiunea Energiei în Mediul Urban

Mileniul III a debutat în condiţii deosebite, cu multe schimbări în domeniul sistemelor energetice din marea majoritate a ţărilor lumii.

La cumpăna dintre milenii, tabloul internaţional al electricităţii apare impresionant, însă se află în umbra a două elemente ce se suprapun. În profida extraordinarei dezvoltări a sistemelor electroenergetice din ultima jumătate de secol, aproape 50 % din populaţia globului se situează încă în afara posibilităţilor de acces la electricitate.

Conform statisticilor Băncii Mondiale, mai mult de 2 miliarde de oameni nu au acces la electricitate, un procentaj de 67 % din populaţia zonelor rurale din Africa, America Latină şi Asia încă nu a obţinut conectarea la sistemele electroenergetice. Mai rău chiar, creşterea demografică din numeroase regiuni depăşeşte cu mult dezvoltarea sistemelor electroenergetice ceea ce înseamnă că procentajul persoanelor cu acces la electricitate nu este în creştere, ci în descreştere.

În acelaşi timp, tehnologiile şi combustibilii, care până acum au înregistrat un succes atât de spectaculos, trebuie în prezent să răspundă unor provocări tot mai intense având la bază raţiuni legate de mediu înconjurător. La negocierile asupra politicii climatice care au condus la Protocolul de Kyoto din decembrie 1997, guvernele majorităţii ţărilor membre OECD – Organizaţia pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică – s-au angajat să reducă emisiile de dioxid de carbon, atacând astfel ameninţătoarea problemă a schimbărilor climatice mondiale.

Dilema descurajantă a electricităţii, în care se află întreaga lume, se referă la nevoia de dezvoltare a sistemelor energetice, pentru a acoperi atât alimentarea populaţiei, care încă nu are acces la electricitate, cât şi la creşterea de consum determinată de liberalizarea pieţelor de energie electrică, care va duce implicit la reducerea preţului electricităţii şi care va încuraja populaţia să consume mai mult şi deci, să contribuie la creşterea emisiilor aferente de dioxid de carbon, respectiv la schimbările climatice.

Astăzi însă, nu există nici o îndoială asupra importanţei sectorului energiei electrice în ceea ce priveşte evoluţia economică şi socială a ţărilor. Istoria dezvoltării cu succes a sectorului energetic este o istorie a integrării, unde fiecare pas al integrării a însemnat o creştere a fiabilităţii şi calităţii furnizării şi o scădere a preţului final al electricităţii.

Această integrare a început pe plan local, cu interconectarea nodurilor de producere şi consum, mai întâi între instalaţii din aceeaşi companie sau regiune şi mai apoi între instalaţii din companii/regiuni diferite, din interiorul aceleiaşi ţări. Integrarea la nivel de ţară poate fi considerată matură atunci când toţi producătorii şi consumatorii semnificativi dintr-o ţară sunt interconectaţi prin intermediul unei reţele electrice buclate. Astăzi, toate ţările dezvoltate şi ţările în curs de dezvoltare au astfel de reţele, aflate, bineînţeles, la niveluri diferite de maturitate şi calitate.

Pentru a se putea beneficia la maximum de avantajele tehnice (siguranţă şi fiabilitate) şi financiare (reducerea capacităţilor de rezervă, contracte de vânzare-

1

cumpărare) ale integrării, acest proces a continuat, depăşind graniţele ţărilor, până la construirea unor reţele interconectate de mari dimensiuni, existente în prezent în lume, cum este Uniunea pentru Coordonarea Transportului de Energie electrică (UCTE) în Europa.

Consumul de energie electrică a crescut vertiginos şi a creat o nouă problemă, problema resurselor energetice.

Astfel, în timp ce ţările puternic industrializate au ajuns dependente de importul de resurse energetice, ţările în curs de dezvoltare fac eforturi mari pentru dezvoltarea sistemelor electroenergetice, pentru asigurarea accesului la electricitate a întregii populaţii şi pentru acoperirea costurilor acestora, precum şi pentru a păstra tarifele energiei electrice şi căldurii la niveluri suportabile.

Ţările industrializate se confruntă în domeniul energetic cu o serie de probleme noi şi anume:

• epuizarea resurselor clasice a devenit o realitate: din cele 7 ţări puternic industrializate, numai Canada şi Marea Britanie nu sunt încă dependente de importul resurselor energetice;

• presiunea dezvoltării social-industriale: creşterea consumului;

• presiunea electoratului: consumatorii vor preţuri mici;

• fără stimulentul preţurilor, investiţiile în noi capacităţi stagnează.

Şi toate aceasta, în condiţiile eforturilor care se fac pentru creşterea continuă a eficienţei energetice. Exemplul Statelor Unite ale Americe este semnificativ în această direcţie. Scăderea accentuată a intensităţii energetice, nu a putut evita dependenţa de importurile de resurse energetice. Au fost luate o serie de măsuri, printre care:

• limitarea consumului prin creşterea eficienţei;

• creşterea eficienţei prin soluţii tehnologice şi stimularea concurenţei;

• demersuri diplomatice şi investiţii pentru dezvoltarea exploatărilor din America Latina, Asia şi bazinul Mării Caspice (Azerbaijan);

• relaxarea restricţiilor ecologice.