Antropologia lui Kant

În viziunea lui Kant, rațiunea pură reprezintă rațiunea vidată de orice conținut empiric și de orice date obținute pe calea simțurilor sau a experienței. În cadrul antropologiei compuse de acesta, în cheia eliminării a tot ceea ce reprezintă conținut empiric, se poate ridica problema dacă spațiul și timpul sunt prezente în planul empiric, sau din contra - țin de configurația rațiunii pure.

Conform lui Kant, un anume punct este o construcție a omului (punctul nu are o existență în sine, ci ține/ depinde de subiect). Omul, în calitatea sa de subiect epistemic, produce punctul - în chip similar, spațialitatea și timpul se generează pe anumite paliere ce țin de subiect și nu sunt, deci, necesități obiective sau absolute.

În optica kantiană, omul nu poate știi lucrul în sine, ci doar fenomenul. Omul trăiește invariabil într-o lume a fenomenelor însă nu are acces la lucrurile în sine din spatele a ceea ce îi apare drept fenomen. În aceste marje, spațiul și timpul funcționează ca un termen mediu între om și lucrul în sine iar în demersul ființei umane de a accede spre lucrul în sine, aceasta își creează o nouă realitate - or, în aceasta construcție a realității intervine limita.

Pentru a atinge rațiunea pură, Kant va elabora o schemă transcendentală a structurilor prin care judecăm. Astfel, putem distinge între patru tipuri de judecăți, și anume: 1) judecăți după cantitate; 2) judecăți după calitate; 3) judecăți după relație și 4) judecăți după modalitate. La rândul lor, judecățile după cantitate pot fi judecăți universale, particulare și singulare; judecățile după calitate pot fi: afirmative, negative și limitative, judecățile după relație pot fi: judecăți categorice, ipotetice sau disjunctive/ slab disjunctive în timp ce judecățile după modalitate includ: judecăți apodictice, asertorice și, în fine, judecăți problematice. Fiecare dintre aceste tipuri de judecată este pusă în relație cu una dintre cele 12 categorii și anume: totalitatea, pluralitatea, unitatea, realitatea, negația, limitația, inerenția și subzistență, cauzalitatea și dependența, reciprocitatea și comunitatea, posibilitatea/ imposibilitatea, ființarea/ non-ființarea, necesitatea/ contingența.

Conform lui Kant, rațiunea, cu toate structurile și categoriile sale apriori, ne limitează. Or, această limitare se dovedește în fapt a fi una benefică întrucât întreaga cunoaștere umană se clădește sub acțiunea limitării. În accepțiune kantiană, este bine că nu avem acces la lucrul în sine, în măsura în care aceasta ne încurajează în a ne folosi rațiunea și a punele baze știintei.