Aspecte ale metafizicii kantiene

Atât Kant, cât și Descartes se îndepărtează de conceptul tradițional de ontologie. În viziune

carteziană, scopul cunoașterii este de a atinge obiectivele gandirii (pentru Descartes, omul

descompune lumea și o recompune în plan interior plecând de la anumite puncte fixate ca fiind

certe și evidente). Or, obiectul kantian nu este ființă ci ceva construit. Subiectul proiectează

ordine în lume iar Kant însuși va supune intuiția (capacitatea intuiției de a primi percepția) unui

travaliu de reconstructie. În sens kantian, cunoașterea se va construi în baza interdependenței

dintre intuiției și concept (situand chestiunea în plan interior, mintea cugeteaza obiectele, însă nu

obiect înțelese în speța unor realități obiectuale absolute întru totul independente de sine).

În principiu, marea problema este concilierea unității eului cu varietatea de percepții

existente. Drept exemplu concret, rănirea prin atingerea pinilor unui trandafir produce o înșiruire

de senzatii si perceptii, cu toate aceasta nu le vom percepe ca fiind separate sau independente

între ele ci date împreună sau laolaltă. Legatura sau punerea la altă a acestui divers nu poate veni

prin simțuri (în terminologie pur kantiană, nu poate fi cuprinsa in forma pura a intuiției

sensibile). Astfel, în virtutea spontaneității sale, intelectul este cel ce sintetizează și leagă toate

aceste senzații și le ordonează în chip succesiv. Sinteza reprezintă de fiecare dată un act al

intelectului și ia forma unirii de intuitii sau concepte diverse (putem să fim sau nu conștienți de

aceasta). În acest sens, legătura nu este dată în și de obiecte ca atare ci este efectuată de subiect.

Conform lui Kant, „Eu gândesc” reprezintă un enunț/ judecată ce însoțește continuu pe om,

gândirea fiind imediat conștientă de ea însăși. Conceptul de aperceptie pură reprezintă conștiința

de sine ce produce reprezentarea „eu gândesc” care însoțește toate celelalte reprezentări (aceasta

fiind una și aceeași în fiecare conștiință). Unitatea transcedentală a acestei reprezentări este în

fapt unitatea transcedentala a conștiinței de sine (aperceptia pură este deci corelată identității de

sine - or, ceea ce se întâmplă în genere este mereu perceput de subiectul kantian ca ceva ce mi se

întâmplă sieși, propriei persoane). În prima instanță, tocmai această unitate de ordin originar a

persoanei ce face sinteza face ca eul sa nu fie divers și să presupună senzații diverse ne-reunite

între ele. Unitatea percepției este în fapt identitatea eului cu sine însuși (aceasta reprezintă un

principiu de importantă fundamentală in masura in care face posibilă întreaga cunoaștere umană)

În acest sens, în unghi kantian, obiectul este ceva al cărui concept e unit din diversul unei

intuiții date. Spiritul nu este receptiv la o realitate exterioară propriei persoane ce trimite la o

lume sau o ființa absolută, ci dimpotrivă, produce în plan interior o reconstructie a ceea ce este

furnizat prin intuiții/ senzații. Obiectul nu există ca atare și de la bun început, ci este rezultatul

unui proces de sinteză efectuat de intelect. Ceva „este” doar atunci când eul a reușit să unifice

reprezentările într-un singur obiect, în acest sens copula „este” leagă subiectul de predicat însă nu

adaugă un plus de existență judecății. În viziune kantiană, verbul „este” desemnează raportul

reprezentărilor la apercepția originară și semnalează faptul că într-o judecată s-au sintetizat

reprezentările într-un singur obiect. Astfel, actul de a gândi presupune a aduce la unitate diversul

reprezentărilor primite prin inuiții (distincția dintre a gândi și a cunoaște reprezintă în fapt o

discuție de origine carteziană).