Extras din curs
Comunicare, cultură şi limbă
În accepţiunea obişnuită, comunicarea este modul fundamental de interacţiune psiho-socială a indivizilor umani prin care se realizează transmiterea de informaţii şi se obţin modificări de comportament individual. Dacă această interacţiune antrenează indivizii unui grup întreg (care reprezintă o comunitate umană) sau o parte importantă dintre aceştia, atunci modificările de comportament devin fenomene sociale şi produc transformări ce vizează întreaga comunitate. Concepută astfel, comunicarea, ca fenomen social, ar reprezinta o sumă de acte prin care indivizii sau grupurile de oameni se interacţionează reciproc, stabilindu-se, în final, un oarecare echilibru între informaţiile transmise şi informaţiile primite de fiecare. Acest echilibru nu însemnă însă, ca în lumea fizică, o nivelare, fiindcă, de obicei, în actele de interacţiune, pe de o parte, partenerii nu acţionează în mod similar, unul fiind preponderent emanator, iar celălalt preponderent receptor şi, pe de altă parte, fiecare dintre ei are particularităţi proprii netransmisibile, încît nu se poate realiza o aducere la acelaşi nivel a celor doi parteneri, între ei rămînînd atît elemente specifice fiecăruia, cît şi diferenţe în posedarea aceluiaşi tip de cunoştinţe.
Ca atare, în lumea culturii, specifică omului, oricît de intens ar fi transferul prin comunicare, fiecare are şi rămîne cu ceva în plus, atît cel influenţat, cît şi influenţatorul, căci acesta nu poate oferi tot, iar celălalt nu receptează tot şi, în plus, ceea ce preia adaptează la propria sa fire, la specificul său. De aceea, comunicarea ca fenomen social este mai degrabă actul sau suma actelor prin care cineva (persoană sau grup) transmite, iar altcineva primeşte informaţiile sau, într-o formulare generală, cineva acţionează pentru ca altcineva să suporte modificări ale propriei existenţe, fără ca aceste modificări să reprezinte, de obicei, o pierdere de identitate .
Privită astfel, comunicarea se instituie într-un mijloc de influenţare a indivizilor umani sau a grupurilor de indivizi de către alţi indivizi sau grupuri, iar, prin această influenţare, cel influenţat este adus la un nivel apropiat de nivelul factorului influenţator, niciodată însă la acelaşi nivel. Comunicarea se bazează deci pe cooperare, în sensul că atît agentul influen-ţator, cît şi agentul influenţat trebuie să se afle în relaţie directă şi să acţioneze, primul prin a oferi (sau a impune), iar celălalt prin a primi. Dacă se întrerupe cooperarea, se întrerupe şi procesul de comunicare, încît cei doi agenţi nu mai cunosc transferul de la unul la altul.
Influenţa este acţiunea pe care o exercită cineva sau ceva asupra cuiva sau a ceva, modificîndu-i componenţa, structura, manifestările etc. Desigur, la nivelul grupurilor etnice, influenţa se poate produce în diferite domenii şi poate îmbrăca mai multe aspecte, dar forma cea mai elocventă se realizează în sectorul culturii şi al limbii. Ceea ce trebuie observat în acest caz este că influenţa la nivelul grupurilor etnice nu presupune comunicarea prin aceeaşi limbă, ca în cazul influenţei interindividuale, ci are loc în condiţiile unor limbi diferite, situaţie explicabilă, de altfel, prin faptul că grupurile etnice se delimitează între ele tocmai fiindcă folosesc limbi diferite. Pe de altă parte, ca să se poată exercita influenţa culturii şi limbii unui grup etnic asupra altuia, grupul respectiv trebuie să se afle într-o situaţie favorizată în raport cu cel influenţat, iar o asemenea situaţie poate fi generată fie de un nivel de civilizaţie superior, fie de o poziţie politică superioară (de obicei, de ocupant).
În principiu, influenţarea se realizează oricînd, dacă sînt întrunite condiţiile de contact cultural şi lingvistic, îndeosebi atunci cînd acest contact mijloceşte o relaţie în care unul dintre parteneri are un statut de superioritate. Cu toate acestea, se poate observa că influenţarea este favorizată dacă se adaugă şi alte condiţii, dintre care cele mai importante sînt afinităţile culturale şi lingvistice dintre influenţat şi influenţator. De aceea, se vor recepta cu mai mare uşurinţă elementele care sînt similare sau care completează pe cele deja existente şi, în consecinţă, înrudirea dintre cele mai multe ramuri ale popoarelor europene, prin originea lor indo-europeană comună a favorizat şi favorizează comunicarea într-un raport direct proporţional cu apropierea lor în cadrul acestor înrudiri.
Grupurile etnice, care în epoca actuală se constituie, de obicei, în naţiuni , sînt determinate şi delimitate în mod deosebit prin limbi distincte, dar deseori şi prin alte trăsături de ordin cultural şi spiritual care au reflexe lingvistice. Cultura reprezintă, pe de o parte, formaţia socială şi intelectuală a unui individ sau a unui grup de indivizi şi, pe de altă parte, suma realizărilor unui grup uman în activitatea de asumare şi de transformare conştientă a mediului natural şi social . În gîndirea modernă, conceptul de “cultură” se referă deseori la educaţie, la formaţia spirituală şi la dezvoltarea facultăţilor spirituale şi, astfel, acest concept se defineşte prin opoziţie cu noţiunea de “natură”. În asemenea condiţii, în măsura în care se produce o integrare a elementelor naturale (a căror existenţă şi evoluţie nu ţin în mod obişnuit de aportul conştient al omului) în zona de acţiune şi de influenţare a omului, se realizează o trecere din natură în cultură. Cînd se are în vedere un grup etnic, cultura înseamnă modul lui de viaţă, care include atitudinile, valorile, credinţele, artele, cunoaşterile (ştiinţele), maniera de a percepe şi de a interpreta realitatea, obişnuinţele de gîndire şi de acţiune etc. De aceea, trăsăturile culturale sînt forme de viaţă pe care individul uman le învaţă în ambianţa socială şi care îl marchează în mod definitoriu (şi definitiv), integrîndu-l într-o comunitate, pe care o percepe ca fiindu-i proprie, şi îndepărtîndu-l de alte comunităţi, pe care le apreciază ca fiind străine.
Conceptul de “cultură” este corelativ aceluia de “civilizaţie”, între ele existînd o afinitate de esenţă, care produce dificultăţi în delimitarea lor cu precizie. Prin “civilizaţie” se înţelege, în sens restrîns, ansamblul caracteristicilor proprii unei societăţi cu un anumit nivel de evoluţie, de obicei, a unei societăţi cu un nivel înalt. În epoca actuală, noţiunea evocă o anumită stare a tehnicii (civilizaţia epocii de piatră, civilizaţia aburului, civilizaţia atomului etc.) sau o anumită formă de cultură (civilizaţia greacă, civilizaţia arabă, civilizaţia creştină etc.). Acest conţinut actual al noţiunii a fost stabilit în secolul al XVIII-lea de către raţionaliştii francezi, care au numit civilizaţie starea epocii moderne, în contrast cu starea din epocile anterioare, în special cu întunericul epocii feudale. Pornind de aici, treptat, acest conţinut a evoluat la accepţiunea de nivel înalt de dezvoltare a aspectelor materiale şi spirituale ale societăţii, încît civilizaţie se opune lui înapoiere, rămînere în urmă din punctul de vedere al unor criterii de evaluare.
Se poate afirma, de aceea, că –atît la nivel individual, cît şi la nivelul comunităţilor istoriceşte constituite– comunicarea, adică schimbul de informaţii, realizează schimburi de elemente de civilizaţie, în primul rînd de valori culturale, ce reprezintă latura spirituală a civilizaţiei. În acest proces, este antrenată desigur şi “civilizaţia materială”, realizările practice ale oamenilor, dar aceasta nu presupune întotdeauna o modificare propriu-zisă a partenerului primitor, fiindcă aceste realizări sînt perisabile, iar urma lor se şterge o dată cu consumarea lor, dacă acest partener nu a ajuns în situaţia de a le întreţine sau de a le multiplica. Altceva se întîmplă însă dacă în comunicare este antrenată cultura spirituală sau cultura propriu-zisă, întrucît aceasta produce mutaţii în felul de a fi al partenerului primitor, ceea ce îl face să acceadă el însuşi la alt nivel de existenţă, la altă treaptă de civilizaţie.
Preview document
Conținut arhivă zip
- Comunicarea Culturala si Lingvistica in Spatiul European.doc