Contribuția Cronicarilor Moldoveni și a lui Dimitrie Cantemir la Dezvoltarea Limbii Române Literare

Activitatea cronicarilor ajunge la apogeu în secolele XVII şi XVIII, iar creaţia lor dă naştere celei dintâi imagini scrise a istoriei poporului nostru. În concepţia acestora, istoria este cea care poartă o serie de valori educative, iar creaţiile lor se îmbină într-un întreg patriotic, prima şi cea mai importantă intenţie a lor fiind aceea de recuperare a trecutului: „Să nu uite lucrurile şi cursul ţării” şi să nu se rătăcească în „negura vremii”, după cum spune Miron Costin.

Limba română este indiscutabil înrudită cu celelalte limbi care îşi au rădăcinile în latina vorbită pe întinderea Imperiului Roman, şi aici ne referim la limba franceză, spaniolă, italiană, portugheză, catalană, dialectele retoromane, provensala şi dalmata. Străbunul acestor limbi a fost latina vulgară sau populară (vulgarus = popor), vorbită de cuceritori, militari şi persoane din administraţia imperială. Provincialii au preluat această limbă şi, adaptându-le la graiul local, au alcătuit noile limbi romanice. Acelaşi mecanism a funcţionat şi în cazul limbii române. Fondul autohton, reprezentat de limba geto-dacă (fond pe care lingviştii îl vor numi mai târziu substrat), a furnizat câteva dintre particularităţile ce vor defini individualitatea noului idiom romanic.

Apariţia popoarelor migratoare a obligat limba româna să-şi conserve stăruitor lexicul latinesc şi structura gramaticală primordială, cea latină, dar să dea dovadă, în acelaşi timp, şi de capacitatea de a primi influenţe datorate contactelor îndelungate cu limbi de alte origini: limbi slave, limbi maghiare, limba turcă, limba greacă, mai cu seamă sub forma unor împrumuturi lexicale, de a accepta (în raport cu spaţiul romanic) şi de a-şi fortifica profilul iniţial prin succesivele “re-romanizări” asigurate de asimilarea unor neologisme de origine latino-romanică.

Originea romană a poporului şi latinitatea limbii române au fost susţinute cu argumente istorice şi lingvistice, referindu-se la structura vocabularului, care cuprinde elemente ale vecinilor, afirmând că “de la Ram ne tragem, şi cu ale lor cuvinte ni-s amestecate”. Ureche exemplifică afirmatia cu câteva elemente concrete: “…de la ramleni, ce le zicem latini, pâine, ei zic panis, găină, ei zic galena, şi alte multe din limba latinească”. Referindu-se la originea latinească a poporului, cronicarul remarcă faptul că pe aceste meleaguri “au lăcuit oştile Ramului şi au iernatu de multe ori”, că s-au bătut cu sciţii şi tătarii, pentru că această ţară se afla în calea “raotăţilor”.

Miron Costin este, însă, mai cult decât Grigore Ureche, păstrând totuşi anumite elemente de sorgintă populară. “Miron observă sistematic, compune, şi ceea ce iese de sub pana lui, mult mai puţin spontan, este rodul unei arte”. Miron Costin a avut o reală problemă în ceea ce priveşte demonstraţia latinităţii poporului nostru, şi a înlăturat “calomniile” lui Simion Dascălul, în De neamul moldovenilor, cronicarul caută încă de la început demnitatea intelectuală. Ceea ce zguduie este stăpânirea emoţiei, datorată patriotismului, însă acoperită de o expunere ce caută să convingă prin corectitudine şi obiectivitate. Împrumutând din latină punerea verbului în principală la sfârşit, Costin îşi atinge obiectivul în proporţie de 100%. “Unde trebuia să fie Deus, avem Dumnezeu sau Dumnedzeu, al mieu în loc de meus, aşa s-a stricat limba. Unde era coelum, avem cerul; homo – omul; angelus – îndzerul. Unele cuvinte au rămas chiar întregi: barba – barba, aşa şi luna, iar altele foarte mici deosebiri. În plus, s-au mai adăugat mai târziu şi puţine cuvinte ungureşti. În sfârşit, luându-se cele sfinte de la sârbi, s-au adăugat şi puţine cuvinte slavoneşti.” El găseşte o modalitate de expresie literară a limbii. Prezenţa împrumuturilor neologice din alte limbi se explică, în cazul lui Miron Costin, prin influenţa modelelor latine.

Letopiseţul lui Ion Neculce ilustrează, în cele douăzeci şi cinci de capitole, tot atâtea domnii, însă numai paisprezece domnitori, întrucât unii au cârmuit ţara de câte două sau trei ori, ceea ce demonstrează încă o dată instabilitatea politică a epocii. Stilul Letopiseţului este presărat cu proverbe, asemănându-se totodată cu stilul lui Creangă, pe care Neculce îl precede în ceea ce priveşte stilul umoristic şi oralitatea. Diferiţi critici literari au considerat cronica lui Neculce ca fiind una fermecătoare: „Limba lui nu este alterată de construcţii şi reguli influenţate de limbi străine. Limba cronicii lui Neculce este un amestec din limba cărţilor noastre bisericeşti cu cea pe care o vorbea poporul.” .

Oralitatea stilului lui Ion Neculce este dat şi de termenii populari extrem de expresivi, de particularităţile de vorbire care conferă veridicitate textului: „Acela care, reluând tradiţia secolului anterior, a izbutit să ridice istoriografia la cel mai înalt nivel artistic este Neculce, adevăratul continuator al lui Miron Costin. Fără să-şi încerce puterile în literatura propriu-zisă, ca Dimitrie Cantemir, Neculce a făcut pentru literatură mai mult decât pentru istorie, şi el este întâiul scriitor care a servit urmaşilor nu numai ca izvor, dar ca model, până în zilele noastre.”

Aceşti cronicari moldoveni constată o linie de dezvoltare în istoria limbii române literare. Ei iau în discuţie originile romanice ale poporului şi ale limbii române, valorificând elementele limbii vorbite. Îmbogăţind posibilităţile exprimării cu ajutorul împrumuturilor savante din alte limbi, realizează progrese absolut remarcabile în arta compoziţiei literare.

O importantă contribuţie, poate una indispensabilă pentru înţelegerea propice a stilului lui Dimitrie Cantemir, căci la el urmează a ne referi, îi aparţine lingvistului Dragoş Moldovanu, care a dedicat acestui ţel aproape patruzeci de ani, începând din 1968. Apoi, bineînţeles că stilul lui Cantemir a devenit un adevărat mister pentru critica literară: „Stilul lui Cantemir constituie şi astăzi nodul gordian neretezat al istoriei noastre literare.”