Critica Literara Romaneasca - Secolul XX

Imagine preview
(9/10 din 2 voturi)

Acest curs prezinta Critica Literara Romaneasca - Secolul XX.
Mai jos poate fi vizualizat un extras din document (aprox. 2 pagini).

Arhiva contine 1 fisier doc de 59 de pagini .

Profesor: Conf. univ. dr. Claudia Costin

Iti recomandam sa te uiti bine pe extras si pe imaginile oferite iar daca este ceea ce-ti trebuie pentru documentarea ta, il poti descarca.

Fratele cel mare te iubeste, acest download este gratuit. Yupyy!

Domeniu: Filologie

Extras din document

Scurtă introducere

Realizând o incursiune în sfera criticii literare româneşti din secolul al XX-lea, constatăm că, la fel ca la francezi, de cele mai multe ori critica se întoarce către spiritul critic.

Fenomenul critic nu a fost demolator nici chiar în cazul polemicilor, ci unul de reconstrucţie şi de conservare a operelor semnificative.

Discernământ şi critică sînt termeni care fac parte din acelaşi câmp semantic. Căutând originea acestor cuvinte, găsim latinescul cernere şi grecescul Krinein, care însemnau în primul rând, “a separa”. Prin reducere la esenţial, acţiunea critică trebuia şi trebuie să fie alegerea, distingerea valorii de non-valoare. Dar pentru aceasta e suficient oare bunul gust? Nu este şi acesta atât de relativ şi nu avea oare dreptate La Bruèyre să opineze că “Printre oameni există mult mai multă înclinare către adversiune decât către bun gust; sau, ca să vorbim mai exact, sunt puţini acei oameni al căror spirit este însoţit de un gust sigur şi de o critică judicioasă”. Ca atare, ar eşua încercarea de a defini “o carte bună ca una care se citeşte într-un fel anume, iar o carete proastă ca una care se citeşte în alt fel.“

Ajungem la concluzia că nu se poate concepe critica decât ca act de judecare şi din acest punct de vedere, s-au încercat mai multe definiţii, dintre care reţine atenţia cea a lui pentru care critica literară este “arta de a judeca producţiile literare”, criticul este “cel care judecă lucrări ce aparţin spiritului”, iar o critică este “o judecată săvârşită de un critic.”

Indiferent din ce unghi am privi-o şi am realiza un discurs critic al criticii, ea este o ştiinţă şi are o istorie. Istoria criticii începe, poate, cu Poetica lui Aristotel. Menirea ei este de a selecta scrierile din veacurile trecute şi din prezent, de a le ordona şi de a le judeca inclusiv din perspectivă comparatistă. În cultura europeană, lui Sainte-Beuve îi revine meritul de a fi stabilit “o clasificare este produsul altui eu decât cel ce se manifestă “în obiceiurile noastre, în societate, în veciile noastre”.

În orizontul destul de amplu al criticii noastre retrospective şi prospective, o întrebare este inevitabilă: Au reuşit criticii să se supună mereu, imparţialităţii? Răspunsul îl găsim la Sartre: “actul critic angajează omul în întregime”. Deci, judecata critică nu se poate întotdeauna elibera de capriciile subiectivităţii.

Criticul se adresează în special timpului său şi mai puţin posterităţii, judecata lui fiind o mărturie despre ideile revolute şi despre gusturile anacronice sau sincronice, despre spiritul moralizator existent într-o epocă.

Discursul critic nu are în vedere “de ce”-ul operei literare, ci “cum” şi “ce”, textul literar, fiind produsul unui alter-ego, inaccesibil cercetării biografie a autorului. Judecata în critica literară este completată cu emoţia estetică, aceasta adaptându-se la epoca, la spaţiul geografic şi la circumstanţele apariţiei operei ”Istoria criticii se confundă, în parte, cu istoria cetăţii, sau mai degrabă cu istoria luptelor ideologice al căror cadru este.” (vol. Critica literară, p. 88).

Actul critic, poate cel mai dificil dintre actele de creaţie, implică o critică a criticii, polemici, controverse şi nu o dată contestări.

Pentru evoluţia literaturii române, în secolul al XX-lea critica literară a avut un rol spectaculos (şi e suficient dacă amintim de teoria sincronismului promovată de Eugen Lovinescu) şi, să nu omitem, unii dintre critici care au fost ei înşişi scriitori (Garabet Ibrăileanu, Eugen Lovinescu, George Călinescu). Încercând să lumineze opere literare, cele critice au devenit ele însele opere independente, “opere deschise”. Cu pertinenţă în Critică şi adevăr, Roland Barthes vorbeşte despre demersul care face din critic un scriitori, despre “solitudinea actului critic”, “act deplin al scriiturii.”

G. Ibrăileanu – un promotor al “criticii complecte”

Fără îndoială, timp de aproximativ trei decenii, viaţa literară românească a fost dominată de personalitatea complexă a criticului G. Ibrăileanu, care asupra contemporanilor a exercitat o influenţă spirituală comparabilă cu cea a lui Titu Maiorescu din a doua jumătate a secolului al XIX-lea

Fisiere in arhiva (1):

  • Critica Literara Romaneasca - Secolul XX.doc

Alte informatii

Universitatea "Stefan cel Mare" Suceava Facultatea de Litere si Stiinte ale Comunicarii Specializarile: Masterat - Literatura romana in context european, Limba si comunicare