Introducere în Istoria Comunicării

I. Introducere în istoria mijloacelor de comunicare

Régis Debray (Cours de médiologie générale, Paris, Gallimard, 1991) face, în finalul cărţii sale, o prezentare interesantă a „vârstelor” mediilor de comunicare. Autorul distinge o primă perioadă ce se întinde până la apariţia tiparului (logosphère), numită L’âge théologique: „L’écriture est de Dieu: hiéroglyphe, au sens fort. Dieu dicte, l’homme note et dicte à son tour.

Apariţia şi răspândirea tiparului, cea de-a doua perioadă (graphosphère), numită L’âge métaphysique: „Subordination de l’image au texte, apparition de l’auteur (et de l’artiste) comme garant de vérité, abondance des références écrites, liberté d’invention. On lit avec les yeux”. Cea de-a treia etapă „L’âge de l’électron, qui fait descendre le livre de son piédestal symbolique, comme vidéosphère (malgré le rôle accru de l’auditus). Le visible en effet y fait autorité; en contraste avec l’omnipotence antérieurement reconnue aux grandes Invisibles (Dieu, l’Histoire et Raison)” [p. 389].

1. Forme primitive de comunicare în masă

Dorinţa şi intenţia de a comunica au existat dintotdeauna. De-a lungul mileniilor, oamenii au încercat să transmită informaţii semenilor folosind diverse mijloace, printre care primul a fost, cu siguranţă, comunicarea veştilor pe cale orală (alergătorul de la Marathon, în anul 490 î.H. a parcurs 42 de km până la Atena pentru a anunţa victoria grecilor asupra perşilor).

În Imperiul Incaş (sec.XIII-XVI-lea), între Quinto (Ecuadorul de astăzi) şi Cuzco (în actualul stat Peru), pe o distanţă de 2400 de kilometri, s-a construit un drum pavat care a fost utilizat de către alergătorii organizaţi în ştafetă. Când unul dintre ei obosea, era întâmpinat de ştafeta sa, care alerga alături, în timp ce primul îi prezenta, prin viu grai, mesajul, cu lux de amănunte, înlocuitorul repeta informaţia, pentru a se convinge că a înţeles-o, apoi îşi continua cursa, până la postul următor. Linia dreaptă obţinută prin construcţia acestei căi era străbătută de alergători cu o viteză de 10 km/h, astfel încât mesajul ajungea la destinaţie după 10 zile

Ca urmare a nevoii resimţite de oameni de a comunica, de a schimba între ei informaţii înzestrate cu valoare de adevăr, a apărut vorbirea. Fără îndoială, apariţia vorbirii a fost revoluţionară, deoarece astfel oamenii au devenit prima specie - până acum, singura - care a fost capabilă şi a dorit să îşi explice lumea în care trăieşte. Apariţia vorbirii a fost momentul crucial care a permis culturii să se dezvolte şi să fie transmisă prin intermediul tradiţiei orale

Într-o perioadă când scrierea nu exista, o crestătură într-un copac, o piatră colorată, o ramură ruptă însemnau pentru omul primitiv apropierea inamicului, ori faptul că vânatul a trecut pe aici sau se va afla acolo. În aceeaşi categorie intră semnalele optice (fumul pe timpul zilei sau focul în timpul nopţii) şi, de asemenea, semnalele acustice (vestitul tam-tam african)

Descoperirea focului a însemnat un progres şi la nivelul comunicării interumane. Se spune că vestea căderii Troiei (1260 î.H.) a fost anunţată cu ajutorul focurilor aprinse pe o distanţă de 500 de km. Fumul a constituit şi el un mijloc de comunicare la distanţă. Să ne gândim la expresia populară românească ,,a da sfară în ţară” (incorect spus: ,,a da sfoară în ţară”), care însemna aprinderea unor materii grase care produceau fum şi care avertizau despre pericolul iminent al unei invazii În plus, fumul mai este utilizat şi astăzi, în cadrul unor ceremonii, cum este cea a alegerii papei. Dacă persoanele aflate în piaţa Sf. Petru zăresc ridicându-se un fum alb, aceasta înseamnă că deliberările cardinalilor au luat sfârşit şi noul papă a fost ales.