Limba Latina

Imagine preview
(8/10 din 1 vot)

Acest curs prezinta Limba Latina.
Mai jos poate fi vizualizat un extras din document (aprox. 2 pagini).

Arhiva contine 1 fisier doc de 54 de pagini .

Profesor: Isabela Panainte

Iti recomandam sa te uiti bine pe extras si pe imaginile oferite iar daca este ceea ce-ti trebuie pentru documentarea ta, il poti descarca.

Fratele cel mare te iubeste, acest download este gratuit. Yupyy!

Domeniu: Filologie

Extras din document

I notiţe de curs

I. Introducere

1. Limba latină face parte din limbile indo-europene, ca şi greaca, slava, germana, daca, armeana, etc. Caracteristica acestor limbi este aceea că îşi modifică terminaţiile pentru a exprima diferitele raporturi gramaticale. Acest tip de modificare se numeşte flexiune (flexio, -onis= îndoire, flexiune), iar limbile care au asemenea modificări se numesc flexionare.

Limba latină s-a vorbit mai întâi in Italia, în Latium, o regiune la sudul Tibrului, unde s-a întemeiat cetatea Roma. În Italia se mai vorbeau şi alte limbi: osca (in sud), umbriana (in nord est) (limbi italice), mesapica, etrusca, celtica. Dar dintre ele, limba latină este cea care s-a păstrat şi răspândit, datorită circumstanţelor politice, a expansiunii Romei: de la Oceanul Atlantic la Marea Neagră, din Britania până în Africa, de la Rin şi Dunăre până la Tigru şi Eufrat şi până la Marea Caspica. Multe din popoarele acestui Imperiu au dispărut şi li s-a uitat chiar şi numele, dar limba latină de atâtea veacuri continuă să fie vorbită, scrisă şi studiată. Ea continuă să trăiască prin limbile romanice: italiana, spaniola, portugheza, franceza, catalana, româna. Limba româna păstrează structura gramaticală a limbii latine, sistemul ei fonetic precum şi o bună parte din lexic. În consecinţă, studiul limbii latine este foarte important nu numai pentru că prin intermediul ei s-a transmis cultura antichităţii greco-romane, ci pentru că este şi modalitatea cea mai firească de cunoaştere a evoluţiei limbii române şi instrumentul indispensabil pentru însuşirea ei pe baze ştiinţifice.

II. Fonetica

1. Alfabetul, scrierea si pronunţia

Alfabetul latin cuprinde 23 de litere: A, B, C, D, E, F, G, H, I, K, L , M, N, O, P, Q, R, S, T, V, X, Y, Z. Este împrumutat de la greci.

Literele y si z au fost introduse mai tarziu, in cuvinte străine ca zephyrus, Zalmoxis.

Literele j si v erau necunoscute romanilor. Fonemul i cu valoare consonantică din iugum se pronunţă ca i din iască. Pentru fonemul u vocală şi u consoană(v) romanii folosesc o singură literă: V (majusculă) şi u(minusculă).

Consoana qu se pronunţă „cu”, nu „cv”.

Consoanele c, g, t se pronunţau la fel, chiar dacă urma o vocală, ex. Cicero se pronunţa kikero, gelidus se pronunţa ca şi Gallus, natio se pronunţa ca atare. În şcoala româneasca ele au fost adaptate sistemului de pronunţie specific, cena se pronunţă ca cina, gelu ca ger, natio ca naţiune, etc.

2. Cantitatea vocalelor

Cantitatea este durata în timp, necesară pentru rostirea unei vocale. În funcţie de aceasta durată vocalele pot fi lungi sau scurte. Ele sunt indicate prin semne grafice, semne care nu au aparţinut antichităţii, ci au fost adăugate pentru a uşura citirea: ex.: mālum (cu a lung) înseamnă măr, mălum cu a scurt înseamnă rău. Pōpulus (cu o lung) înseamnă plop, pŏpulus (cu o scurt) înseamnă popor.

3. Cantitatea silabelor

În limba latina silabele pot fi lungi sau scurte.

Silabele lungi pot fi:

- lungi prin natură: cuprind o vocala lungă sau diftong; ex: mater

- lungi prin poziţie: cuprind o vocală urmată de două sau mai multe consoane; ex: fenestra

Silabele scurte pot fi:

- scurte prin natură: cuprind o vocala scurtă; ex. femina, perdere

- scurte prin poziţie: cuprind o vocala urmată de alta vocală; ex: patria, dormio.

4. Accentul

Nu era marcat în limba latină prin semne grafice.

Ultima silabă nu are niciodată accent. În cuvintele formate din două silabe, accentul cade pe silaba penultimă. În cuvinte cu trei sau mai multe silabe accentul cade pe:

a. silaba penultimă, dacă este lungă

b. silaba antepenultimă, dacă penultima este scurtă.

III. Morfologia

1 Substantivul

Am amintit la începutul expunerii faptul că limba latină este o limba flexionară.

Pentru a recunoaşte cărei flexiuni aparţine un cuvânt trebuie să avem anumite indicii, care ne sunt furnizate chiar de dicţionar, ex. substantivele pot fi încadrate în 5 declinări, fiecare declinare are terminaţii specifice pentru N şi G.

Declinarea I: N: a, G: a

Declinarea II: N: us, er (masculin), um(neutru), G: i

Declinarea III: N: terminaţii diverse G: is

Declinarea IV: N: us, G: us

Declinarea V: N: es, G: ei

1.1 Declinarea I (Temele in –a)

Declinarea I cuprinde substantive şi adjective în majoritate feminine.

Există şi câteva substantive masculine care sunt:

- nume de ocupaţii (împrumutate din limba greaca): poeta, nauta, auriga, etc.

- nume proprii (de origine etrusca): Catilina, Numa, etc.

Singular

Cazul Desinenţele Modul de formare

N.V zero Aqua

Ac. -m aqua-maquam

G. -i *aqua-i*aquaiaquae

D. -i *aqua-i*aquaiaquae

Abl. –d care cade si se lungeste compensatoriu finala temei *toga-dtogadtogā

Plural

Cazul Desinentele Modul de formare

N.V. -i *aqua-i*aquaiaquae

A. -*nss *aqua-nsaquas

G. -*somrum *aqua-somaquarum

D. -is aqua-isaquis

Abl. -is aqua-isaquis

1. genitivul singular italic în –as s-a păstrat în pater familias (tată de familie) şi mater familias (mama de familie).

2. la substantivele mobile ca: filia, dea, liberta, asina, etc. D-abl. plural este în –abus pentru a le deosebi de corespondentele lor masculine de declinarea a II-a: ex.: filiis (fiilor), filiabus (fiicelor), dies (zeilor), deabus(zeiţelor).

3. declinarea I mai păstrează urme ale vechiului locativ, cu desinenţa -i la nume de oraşe; ex.: RomaiRomae

4. unele substantive de declinarea I sunt numite pluralia tantum (au numai plural)

ex.: angustiae, arum= strâmtoare, divitae, arum= bogatie, deliciae, arum=plăcere, etc.

Fisiere in arhiva (1):

  • Limba Latina.doc