Literatura româna în perioada 1900-1945

Octavian Goga (1881-1938)

După momentul Coşbuc, de la sfîrşitul sec. al XIX-lea, în Tranasilvania, urmează momentul Goga, care prin volumul din 1905 se aşază în prim-planul poeţilor.

Literatura română intra într-o zodie fastă, după anul Sadoveanu (1904).

Ascendenţii poetului din Răşnari sunt preoţi (tatăl şi cei din linie maternă).

Liceul maghiar din Sibiu. Filosofie şi Litere la Budapesta.

Deput în 1898 cu versuri: „Revista ilustrată” de la Reteag a folcloristului Ion Pop Reteganu. Publică apoi repede la „Familia” (Oradea), „Tribuna” şi „Tribuna literară” din Sibiu.

Din iulie 1902, când apare la Budapesta „Luceafărul” publică semnând cu numele adevărat (pseudonimele sale: Nic. Octavă, Othmar, Ion Codru etc.)

Va deveni curând tribunul, poetul angajat, revoltat. Coarda socială, naţională vibrează. Pentru Goga ţăranul e un „chinuit al pământului”, arta nu trebuie să ocolească durerile vieţii, iar poetul trebuie să fie „un luptător, un deschizător de drumuri, un mare pedagog al neamului din care face parte, un om care filtrează durerile poporului prin sufletul lui şi se transformă într-o trâmbiţă de alarmă” (Vezi Fragmente autobiografice). Istoria şi realitatea se topesc în discursul său. A intenţionat să facă „în versuri monografia sufletească a unui sat din Ardeal cu toate figurile şi toată culoarea lui.”

Viaţa morală şi tragică a satului transilvan la crucea a două secole, sat dominat de străini.

Idealul este de libertate şi demnitate naţională. Tabloul se arată atoatecuprinzător: ambianţa familială, decorul general (clăcaşi, dascăli exemplari, Laie Chiorul „cântăreţ din patru strune”), biografie colectivă unde „jalea pătimirii” coexistă cu revolta. Iorga observase (în „Sămănătorul”, 1905) că este „unul din poeţii naţionali”. Un profet a cărui frază limpede potenţează prin repetiţie adevăruri adânci, dureroase şi evidente. Se indentifică total cu cei „osândiţi să plângă şi să tacă”, declarându-se „cântăreţul celor fără nume” (O rază).

Jalea din confesiunea patetică Noi creşte din mii de voci într-o polifonie născută din întreg spaţiul transilvan.

Poezia, dialogică, dă impresia că ne aflăm într-un imens amfiteatru antic, fiecare rostire este scandată, simbolic, de o altă voce. Coloana vertebrală a discursului este tristeţea sfâşietoare prin care comunicăm cu „moşii şi părinţii” ducând la o complexă vibraţie psihologică:

„La noi sunt codri verzi de brad

Şi câmpuri de mătasă;

La noi atâţia fluturi sunt

Şi-atâta jale-n casă

Privighetori din alte ţări

Vin doina să ne-asculte

La noi sunt cântece şi flori

Şi lacrimi multe, multe…

Pe boltă sus e mai aprins,

La noi bătrânul soare,

De când pe plaiurile noastre

Nu pentru noi răsare…

La noi de jale povestesc

A codrilor desişuri,

Şi jale duce Murăşul

Şi duc tustrele Crişuri.

La noi nevestele plângând

Sporesc pe fus fuiorul,

Şi-mbrăţişându-şi jalea plâng

Şi tata şi feciorul.

Sub cerul nustru-nduioşat

E mai domoală hora,

Căci cântecele noastre plâng

În ochii tuturora.”

Textul este gândit în oglindă: de o parte lumina, bucuria, frumuseţea şi frăgezimea spaţiului; de cealaltă: jalea, durerea, sfâşierea poetului şi a oamenilor pământului. Contrastul creează o stare tragică în care natura devine parte a durerii şi nedreptăţii adânci. Contaminarea (etică) se produce dinspre natură, suferinţa cuprinzând totul: codrii povetesc de jale, lacrimile sunt „multe, multe…”, Râurile duc jale, plânge şi universul când plâng şi nevestele „Şi tata şi feciorul”, iar cântecele plâng „În ochii tuturora”.

Noi e o doină a durerii. Durere care anunţă revolta. Liniştea, resemnarea sunt o iluzie, în adânc fierbe trezirea.

Jalea şi revolta se combinâ într-o stare neliniştitoare.

Asemeni lui Coşbuc, poet care se declarase „Suflet din sufletul” neamului său, Goga declară că: „Al vostru-i plânsul strunei mele”. S-a observat şi s-a scris despre asemănările dintre Clăcaşii lui Goga şi Vaticino (Profeţie) a italiencei Ada Negri. Suferinţa clăcaşilor pare decupată din opera lui Dante:

„Moşnegi slăbiţi, ce scris-aveau pe frunte

Zădărnicia pletelor cărunte;

Bărbaţi sfârşiţi, cu sufletele moarte,

Cu tot amarul unei vieţi deşarte.

Şi-n lung şirag femeile trudite –

Cu ochii stinşi, cu sânul supt de trudă.”

Goga scrie într-un limbaj profetic, aici luminos, aici sfâşietor. Cuvinte precum: furtună, fulgere, vifor reflectă starea gata de explozie:

Căutăm sensul invocaţiei din Rugăciune:

„În suflet seamănă-mi furtună,

Să-l simt în matca-i cum se zbate,

Cum tot amarul se revarsă

Pe strunele înfiorate;