Literatura Veche

Imagine preview
(8/10)

Acest curs prezinta Literatura Veche.
Mai jos poate fi vizualizat un extras din document (aprox. 2 pagini).

Arhiva contine 1 fisier doc de 49 de pagini .

Profesor: Adrian Jicu

Iti recomandam sa te uiti bine pe extras si pe imaginile oferite iar daca este ceea ce-ti trebuie pentru documentarea ta, il poti descarca.

Fratele cel mare te iubeste, acest download este gratuit. Yupyy!

Domeniu: Filologie

Extras din document

Perioada veche

(1400-1780)

C1. Cultura şi literatura română veche în limba slavonă

1. Preliminarii

Stabilirea începuturilor unei culturi implică întotdeauna o serie de dificultăţi cauzate atât de puţinătatea izvoarelor, cât şi de anumite controverse teoretice. Poporul român, plămădit din romanizarea unor neamuri tracice, s-a format în primele veacuri ale erei creştine, pe ambele maluri ale Dunării, între Peninsula Balcanică şi Carpaţii nordici, între Tisa şi Nistru, în strânsă legătură cu lumea apuseană. Procesul acesta, de lungă durată, ne-a găsit la răspântia a două lumi, între Occidentul latin şi Orientul bizantin. Semne ale existenţei noastre pe aceste meleaguri s-au păstrat din vremuri străvechi. Ştim, astfel, despre daci că foloseau alfabetul grecesc şi pe cel latin, iar după valurile de migratori, că s-a trecut la folosirea alfabetului chirilic, adus, se pare, de fraţii Chiril şi Metodiu, din sudul Dunării. Acest alfabet, în strânsă legătură cu ortodoxismul şi cu bizantinismul, îşi va perpetua existenţa până în a doua jumătate a secolului al XIX-lea şi va fi înlocuit cu cel latin abia după 1860, prin contribuţia lui Titu Maiorescu.

După cucerirea romană (105-106 d. Hr.), inscripţiile latineşti se înmulţesc, dovadă că băştinaşii au preluat ca formă de comunicare limba învingătorilor. Migraţiile succesive au dus la izolarea românilor de lumea latină, dar nu au putut altera structura etnică a poporului născut din contopirea dacilor cu romanii. În secolele tulburi care au urmat retragerii aureliene, cultura scrisă scade în intensitate. Aşezarea slavilor la sudul Dunării i-a despărţit pe români în două mari grupuri: dacoromânii şi macedoromânii, pe care ulterior condiţii nefavorabile i-au făcut să-şi piardă identitatea şi să fie contopiţi în structura altor popoare.

2. Începuturile

Începuturile literaturii române stau sub semnul creaţiei folclorice, anonimă şi orală. De aici greutatea de a o plasa în timp. Abia când ea se va fixa prin scris se poate vorbi despre o literatură cuantificabilă. Din păcate, acest lucru se va întâmpla abia în epoca paşoptistă, când, se ştie, pentru romantici, folclorul devine un factor important în definirea identităţii naţionale şi o fecundă sursă de inspiraţie. Cum însă la noi descoperirea folclorului se produce târziu, abia spre mijlocul secolului al XIX-lea, nu putem vorbi de vreo înrâurire directă asupra literaturii culte de până atunci. Neconstituindu-se ca model artistic , poezia populară nu se va bucura de încredere, locul ei fiind luat de modele religioase, care, cel puţin pentru perioada veche se constituie în garanţii ale scrisului.

Problema stabilirii momentului când începe literatura română este dificilă şi implică o ridicată doză de relativism. Ea a dat naştere unor controverse fără sfârşit. Pentru G. Călinescu punctul de referinţă îl constituie Scrisoarea lui Neacşu din Câmpulung, text datat 1521. Alexandru Piru se arată mai puţin exact şi vorbeşte despre secolul al XVI-lea. Ideea o acceptă Nicolae Manolescu, dar nu şi Al. Rosetti, pentru care abia secolul al XVII-lea poate fi socotit un reper în constituirea literaturii noastre. Cercetările recente, de factură protocronistă, au propus însă ca studierea literaturii române să înceapă din secolul al IV-lea d. Hr., când pe teritoriul Daciei romanizate trăiau oameni de cultură de talie europeană precum Ioan Casian, Ioan Maxenţiu sau Dionisie Exigu. Apreciaţi la Stambul, Roma sau Marsilia, scriitorii străromâni s-au afirmat mai ales în domeniul patristicii (literatura care aparţine părinţilor bisericii). Ideea este însă respinsă tranşant de Eugen Negrici, pentru care o asemenea pretenţie ar fi ridicolă, întrucât constituie un fals grosolan, care ne-ar permite să-l revendicăm până şi pe Ovidiu, exilatul la Tomis, pentru simplul motiv că a trăit o vreme pe aceste meleaguri.

„Torna, torna, fratre!”, cuvinte rostite de un soldat, cu prilejul unei expediţii militare din anul 579 şi consemnate în Chronografia lui Theofan, sunt socotite întâia mărturie certă despre existenţa limbii române. După cum se observă cu uşurinţă, limba ţării era aceeaşi cu latina de pretutindeni. Numai că după migraţiile slavilor latinitatea slăbeşte. Pe de altă parte, nici Imperiul Roman de Răsărit (Bizanţul) nu rezistă decât până la 1453, anul cuceririi Constantinopolului de către turci. În legătură cu impunerea slavonei în locul latinei, există două ipoteze: fie ca o măsură de a contrabalansa expansiunea catolicismului occidental, fie datorită influenţei bulgarilor de la sudul Dunării. Cert este că slavona s-a bucurat în răsăritul Europei de un prestigiu similar cu acela al latinei în Europa apuseană. Considerată o limbă sacră, de cult, ea permitea puţine inovaţii şi a fost menţinută în biserică până în secolul al XVIII-lea. Din acest motiv, se poate afirma că, în linii generale, cultura română (mai ales în etapa constituirii) are rădăcini latine şi influenţe bizantine, dovedind o mare capacitate de sinteză a Orientului cu Occidentul.

3. Vechi scrieri religioase slavoneşti

Slavona începe să pătrundă la noi încă din prima jumătate a secolului al X-lea, după cum o dovedesc inscripţii găsite în Dobrogea şi Muntenia. Cele mai vechi manuscrise care s-au păstrat (cópii ale unor cărţi de cult) datează din secolul al XII-lea. După căderea Constantinopolului sub turci, unii călugări de la Muntele Athos trec în Ţările Române, unde întemeiază mănăstiri care vor deveni adevărate focare de cultură. Oază de romanitate în mijlocul unor populaţii slave şi maghiare, biserica română a primit liturghia slavonă a fraţilor Chiril şi Metodiu, călugări care au activat la sudul Dunării. Se poate spune că ortodoxia ne-a unit ca neam, dar ne-a ţinut în izolare faţă de progresele culturii europene, prin conservatorismul ei.

Apariţia literaturii române în limba slavonă a fost pregătită de o intensă circulaţie a cărţilor religioase bizantine, în traducere predominant medio-bulgară. Majoritatea acestor texte se încadrează în curentul isihast, o doctrină care predica întoarcerea la ortodoxism prin practicarea ascezei. Astfel, Grigore Ţamblac, predicator în timpul domniei lui Alexandru cel Bun, scrie, în 1402, la Suceava, Viaţa sfântului Ioan cel Nou, care fusese martirizat de către tătari pe la 1300, fiindcă nu primise să-şi lepede credinţa. În Muntenia, călugării caligrafiază Viaţa lui Nicodim de la Tismana. Din aceeaşi epocă datează şi troparele (imnuri religioase) călugărului Filotei, intitulate Pripeale. Compuse în limba slavonă, ele erau cântate la sărbătorile Maicii Domnului şi la sărbătorile mai importante. Cel mai cunoscut copist şi miniaturist al vremii este Gavriil Uric, de la mănăstirea Neamţ, care activează în prima jumătate a secolului al XV-lea.

Fisiere in arhiva (1):

  • Literatura Veche.doc

Alte informatii

Universitatea „Vasile Alecsandri” din Bacău Facultatea de Litere Catedra de limba şi literatura română