Poetică

POETICA

CURS 2

Introducere în Poetică: specificitatea textului literar. Abordãri teoretice (G. Lanson, R. Barthes, P. Macherey, M. Riffaterre)

Prima parte a cursului de Poetică, a cuprins ELEMENTE DE POETICA GENERALA, şi s-a ocupat de câteva repere definitorii ale POETICII:

• definirea noţiunii : ceea ce Ducrot si Todorov considerã a fi orice teorie internã a literaturii care îşi propune sã elaboreze categorii ce permit punerea în evidenţã atât a unitãţii cât şi a varietãţii operelor literare (Oswald Ducrot, 1979: 106) ;

• delimitarea obictului poeticii : literatura realã dar şi literatura posibilã (proprietatea abstractã care singularizeazã literature - ceea ce Formaliştii ruşi (Şklovski, Propp, Vinogradov, Tînianov, Tomaşevski) numesc literaritate ;

• teoreticieni, şcoli, curente ;

• repere spre o poeticã narativã ;

• repere spre o poeticã a poeziei;

• repere spre o poeticã a relecturii;

• elemente de poeticã cognitivă;

• poetica intertextualităţii;

• poetica de gen: pamfletul;

• poetica de gen: autobiografia.

Definirea conceptelor

POÉTICĂ s.f. 1. Ramură a teoriei literaturii care tratează despre creația poetică. ♦ Tratat despre creația poetică. 2. Sistem de principii poetice caracteristice unei epoci sau unui curent literar; fel de a scrie propriu unui poet. 3. Parte constitutivă a lingvisticii care se ocupă cu raporturile dintre funcția poetică și celelalte funcții ale limbajului. [< lat., it. poetica, cf. fr. poétique].

Arta poetică (din latină ars poetica; franceză l’art poétique) ori poetica este un concept cu caracter normativ, specific esteticii ce desemnează un ansamblu de norme sau reguli privind „nașterea“ sau „facerea“ poeziei, ori, în general, tehnica literaturii – cu abordări dinspre genuri sau specii literare, prozodie, figuri de stil, compoziție, stilistică – în funcție de doctrinele și dogmele curentelor înregistrate în plan diacronic: clasicismul, romantismul, realismul, parnasianismul, simbolismul, expresionismul, suprarealismul, dadaismul, paradoxismul etc.»

Prima Poetică pleacã de la conceptul de mimesis («arta – imitare a naturii») şi îi aparţine lui Aristotel (330 î. H.). Alte exemple poetici celebre ale antichităţii î au ca autori pe Horațiu (Epistola către Pisoni), Quintilian ș. a., pentru epoca clasicistă pe Nicolas Boileau cu a sa Arta poetică din anul 1674; pentru romantism, secolul al XIX-lea, cel mai important manifest poetic se regăseşte în Epigonii de Mihai Eminescu sau la Paul Verlaine (1844-1896). Poetul francez defineşte noul statut al poeziei moderne, sub semnul armoniei, crez care este sintetizat metaforic în celebrul vers „De la musique avant tout chose”

In 1927, Tudor Arghezi scrie un poem esențial pentru întregul său program estetico-literar realist, Testament. Esenţa cărții este clar expusă în versurile:

Ca să schimbăm, acum, întâia oară, / Sapa-n condei și brazda-n călimară. De aceea, Bătrânii-au adunat, printre plăvani, / Sudoarea muncii sutelor de ani.

Volumul de debut în poezie al lui Lucian Blaga, Poemele luminii (1919), se deschide cu o remarcabilă ars poetica a expresionismului, Eu nu strivesc corola de minuni a lumii, în care se oglindește și faimoasa potențare a misterului, exprimată totodată și în registrul aforismului, din Pietre pentru templul meu (din același an):

Câteodată, datoria noastră în fața unui adevărat mister nu e să-l lămurim, ci să-l adâncim așa de mult încât să-l prefacem într-un mister și mai mare. Rostul / misia poeziei expresioniste, rod al luminii cunoașterii „luciferice“, ori „paradisiace“, este schimbarea a tot ce-i neînțeles în «ne-nțelesuri și mai mari», prin iubire de «flori și ochi și buze și morminte.

În Operele imperfecte (1979), Nichita Stănescu a publicat și poezia Evocare, surprinzând un aspect fundamental al esteticii stănesciene, revolta sublimă a semnificantului împotriva semnificatului, modul în care semnificantul „atrage“, „naște“ semnificatul, ori – după cum ne încredințează în alt context chiar poetul – chipul decurgerii materiei din Cuvânt. În Evocare, e vorba despre proaspăt-născuta Poezie, identificându-se în iubirea absolută a protagonistului liric:

Ea era frumoasă ca umbra unei idei – / a piele de copil mirosea spinarea ei....

In aceste versuri putem evidenţia două dimensiuni lirico-semantice: una concretă (palpabilă, corporală) şi una abstractă (umbra ideii). Desigur, ca și la nou-născut, existenţa poeziei se certifică prin strigăt, dintr-o „limbă moartă“, în numele unei dialectici a viului.