Statutul și condiția traducătorului

CAPITOLUL I

SCHIŢA UNUI PORTRET – ROBOT AL TRADUCĂTORULUI

Chiar dacă fiecare traducător are o personalitate aparte, Daniel Gouadec consideră că se poate schiţa un portret-robot al traducătorului, degajând anumite constante, care rezultă din studiul cazurilor particulare.

Traducătorul nu este un interpret (sau cel puţin nu în mod complet şi niciodată exclusiv).

Interpretul traduce un discurs oral:

a) fie asigurând interfaţa comunicării într-un mod relativ informal (exemplu: mese festive, vizite în întreprinderi), realizând un interpretariat de legătură sau de teren;

b) fie asigurând interfaţa comunicării într-un mod formal, într-un local adaptat, realizând un interpretariat de conferinţă.

Acesta din urmă se poate realiza în două moduri:

• traducând secţiuni sau segmente dintr-un discurs în momentele de linişte lăsate special pentru acest scop, la intervale regulate, realizând o interpretare consecutivă;

• traducând discursul în măsura în care el este rostit de către o persoană care nu face pauză. Interpretul traduce cu un foarte mic decalaj, pentru a permite înţelegerea segmentelor coerente, realizând astfel o interpretare simultană.

Interpretarea se poate face cu voce normală sau şoptit în funcţie de condiţiile de sonorizare asigurată.

1. Traducătorul este de cele mai multe ori femeie.

Superioritatea numerică a traducătoarelor faţă de traducători este explicată de D. Gouadec prin factori istorici, economici (remuneraţie scăzută timp de mai multe decenii) şi sociali (posibilitatea de a practica o meserie cu un program flexibil şi parţial).

Astăzi se observă o „masculinizare” a profesiei, datorită în principal următorilor factori:

- valorizarea traducerii tehnice şi de specialitate, în strânsă legătură cu creşterea gradului de tehnicitate a materialelor de tradus;

- „invadarea” universului traducătorului de către tehnologiile de sprijin;

- căutarea de soluţii individuale pentru problemele de instabilitate de pe piaţa muncii;

- diversificarea profesiei / profesiilor din domeniul traducerii.

Traducerea este din ce în ce mai puţin considerată apanajul literaţilor sau al lingviştilor. Fiind vorba despre materiale (texte) din ce în ce mai specializate, în domenii din ce în ce mai tehnice, numeroşi tehnicieni revendică o parte din teritorii, iar relativa valorizare a traducerii tehnice şi specializate atrage tot mai mult personal masculin. În aceeaşi ordine de idei, informatizarea mediului muncii a suscitat o masculinizare a profesiei.

2. Traducătorul se defineşte prin „perechile de limbi” cu care lucrează.

Traducătorul se defineşte prin perechea sau perechile de limbi şi prin sensul în care lucrează. Spre exemplu un anumit traducător se defineşte ca traducător engleză-germană, atunci când utilizează perechea formată din limba engleză şi limba germană, având sensul traducerii spre germană.

Aptitudinea traducătorilor de a traduce din două limbi, altele decât limba maternă este una dintre primele exigenţe la admiterea într-un institut de pregătire a traducătorilor. E uşor de înţeles, dacă ţinem cont că un traducător debutant nu-şi poate permite luxul de a alege texte doar dintr-un anumit domeniu sau o limbă. Piaţa muncii este cea care decide: este mai bine să stăpâneşti mai multe limbi de lucru, mai ales atunci când clienţii şi contractele nu sunt numeroase. Totuşi, un traducător poate face carieră şi reuşi în mod strălucit, stăpânind dar o limbă străină. În practică, majoritatea traducătorilor, care au un volum mare de lucru, traduc într-un domeniu anume, folosind o pereche de limbi, într-un anume sens. Ei lucrează cu o singură limbă non/ne-maternă, dar au rezultate şi competenţe la cel mai înalt nivel. Să considerăm limba maternă a traducătorului ca fiind limba A, limba spre care poate traduce fără rezerve, că prima limbă străină este limba B, a treia limbă străină este limba C etc. În principiu, un traducător nu ar trebui să traducă decât spre limba lui maternă sau spre orice altă limbă în care are cunoştinţe echivalente cu cele din limba maternă. El traduce prioritar din limba B spre limba A şi uneori din limba C spre limba A, C fiind numită „limbă pasivă”. Totuşi, el ar trebui să traducă satisfăcător din A spre B (B fiind „limba activă”)şi, dacă situaţia o cere, din A spre C.

Astfel, vom spune – după D. Gouadec – că tipul de traducător prezentat anterior are trei limbi de lucru, una maternă (A) şi două limbi străine (B şi C), din care, două limbi active (A şi B) şi o limbă pasivă (C).

Acest tip de traducător are trei perechi de limbi AB, AC, BC, dar nu le exploatează decât pe primele două sau chiar numai pe prima.

Orice limbă suplimentară e bine venită, mai ales dacă e puţin răspândită pentru că în conformitate cu cerinţele pieţii, tot ce este mai rar este mai căutat şi deci mai scump. Se pune întrebarea: „Ce limbi ar trebui să studieze viitorii traducători pentru cele mai bune oportunităţi de inserţie profesională?”. La ora actuală, idealul ar fi o combinaţie de engleză, cu o limbă răspândită (franceză, germană, spaniolă, arabă) şi cu o limbă foarte puţin răspândită (cu condiţia ca volumul de schimburi cu aceasta să fie semnificativ). Remunerarea traducătorilor sporeşte într-un mod direct proporţional cu raritatea lor, pentru o limbă dată. De exemplu, pe plan european creşte interesul pentru limbile rare, vorbite în ţări cu o activitate economică puternică, aşa cum sunt Japonia sau China.

Atunci când trebuie să se facă opţiuni, tânărul traducător nu trebuie să uite că o competenţă tehnică într-un domeniu de vârf (informatică, telecomunicaţii, finanţe) este mai rentabilă decât dobândirea unor competenţe lingvistice noi.

3. Traducătorul se defineşte prin sensul în care traduce.

Ca o regulă generală, se traduce exclusiv spre limba şi cultura maternă.

Se ştie că traducătorul trebuie să-şi adapteze perfect mesajul culturii destinatare. Acest lucru nu este posibil decât dacă traduce spre cultura sa maternă.

Exprimarea trebuie să fie transparentă, clară, plăcută, eficace şi, mai ales, naturală, şi acest lucru nu este posobil decât dacă traducătorul redactează în limba lui maternă. Chiar şi în cazul traducerii tehnice, o anumită virtuozitate tehnică este de dorit.

4. Traducătorul se defineşte în mod deosebit prin specializarea sau specializările sale.

Mai devreme sau mai târziu orice traducător se specializează deoarece:

- omniscienţa este greu de atins şi mai ales pentru că specializarea este rentabilă;

- o prestare specializată este mai bine valorizată decât o prestare ce nu cere nicio specializare anume;

- concurenţa se răreşte pe măsură ce nivelul de specializare creşte.

Pentru a traduce corect, traducătorul trebuie să stăpânească subiectul respectiv. Nu e de ajuns ca traducătorul să cunoască limbile. E absolut necesar ca el să cunoască sau să înveţe subiectul din documentul de tradus, produsul sau procesul despre care este vorba, modul de gândire şi sistemul de valori al celor cărora le adresează traducerea.

5. Traducătorul este neapărat „informatizat”.

Evoluţia pieţii muncii include şi informatizarea totală a mediului muncii; aşadar, informatizarea a devenit o cerinţă absolut necesară pentru orice traducător, şi aceasta pentru că:

- informatica a devenit instrumentul prin care se pot trimite sau primi traduceri;

- informatica (birotica) este foarte utilă traducătorului (de exemplu, programele de corectare ortografică);

- anumite materiale nu pot fi tratate decât în format digital;

- informatica adaptată traducerii permite creşteri ale productivităţii considerabile, într-un domeniu în care este crucial să fie respectate termenele limită;

- traducerea este o activitate de informare şi de comunicare şi azi nicio comunicare nu poate fi concepută fără a stăpâni tehnologiile informatice ale comunicării.