Tulburarea Apelor

În Istoria dramaturgiei române contemporane, Mircea Ghiţulescu apreciază că în opera teatrală blagiană „Drumul de la Zamolxe la Tulburarea apelor este << progresul >> de la certitudine la îndoială”1. Legată de piesa de debut prin tema coborârii sacrului în natură, în profan, drama în şase tablouri Tulburarea apelor, scrisă în 1922, însă publicată un an mai târziu, în 1923, la Cluj, reliefează, în imaginea umanului, semnificaţiile metafizice ale existenţei, autorul folosind drept fond al evenimenţialului epoca de expansiune a reformei lutherane din veacul al XVI- lea. Conflictul dramatic se dezvoltă pe un dublu nivel: unul exterior, eresuri şi credinţe de factură religioasă şi altul de profunzime, înlăuntrul conştiinţei, în adâncimile „tulburate” ale fiinţei unui preot dintr-un sat transilvănean, personaj actant, denumit generic, în manieră expresionistă, Popa. Personajele exponenţiale, Popa, Nona şi Moşneagul, întruchipează, cum afirmă Tudor Vianu, „simboluri în acţiune”2. De aceea, ele nu sunt individualităţi, rolul lor în acţiune fiind de a sugera drama unei experienţe umane, experienţă a căutării şi a cunoaşterii de sine, care în cele din urmă va determina o recrudescenţă a religiozităţii

În acest amestec de „poem faustian şi de dramă ibseniană”3, care e Tulburarea apelor, evenimenţialul, situat sub zodia misterului existenţei, se decantează în mit. Spaţiul dramatic, al jocului, este cu predilecţie un spaţiu închis („o odaie ţărănească”, „laboratorul alchimistului Wolf”) în cinci din cele şase tablouri ale piesei, sugerând însăşi limita umanului. Se cuvine precizat că spaţiul închis, loc al mistuirii lăuntrice şi al consumpţiei celor mai puternice tensiuni umane, nu este la Lucian Blaga un spaţiu angoasant ca în teatrul absurdului, de exemplu, ci un spaţiu care permite deschiderea, pentru că însuşi demersul dramaturgului este ideatic, depăşind sensurile realităţii imediate, prin adâncirea şi plasarea lor în orizontul metafizic. Doar în tabloul al treilea, intitulat Moaştele, spaţiul este deschis: „Tocmai în faţă - curtea Popii - în continuare spre stânga cimitir cu morminte acoperite cu iarbă verde - cruci de lemn şi de piatră. În dreapta e un colţ, al casei, cu pridvor şi trepte, o fereastră spre curte - sub ea se vede gârliciul pivniţei. Mai departe, în fund, gardul cimitirului, pădure şi munţi. În faţa pridvorului tremură un mesteacăn”. Alegerea spaţiului deschis şi detaliile de decor sunt sugestive pentru relevarea ideii tabloului: „eterna necesitate” a fiinţei de a-şi regăsi identitatea şi de a da un sens acesteia. Străvechea credinţă populară românească, despre Isus - Pământul, ilustrare a conceptului numit de Mircea Eliade „creştinism ţărănesc”4. Pentru revelarea acestui concept şi a eternelor îndoieli, incertitudini care bântuie dintotdeauna conştiinţa omului religios, autorul a închipuit situaţia dramatică din Tulburarea apelor, construită pe verticală ca în toate piesele blagiene. Organizarea poematică a dialogurilor şi intensa metaforizare a limbajului conferă un pronunţat lirism textului, care nu mai e la fel de accentuat ca în Zamolxe.

Prin temă - lupta între vocaţia religioasă şi chemarea ancestrală a sângelui, a trupului -, textul lui Lucian Blaga se apropie de piesa lui Paul Claudel, Cumpănă amiezii (1948). Întalnirea lui Popa cu Nona ca şi cea a lui Mesa cu Ysé transformă existenţa personajului central într-un adevărat torent. Într-un timp circular, specfic spaţiului închis – „o odaie ţărănească” având „vatra într-un colţ” -, sub zodia aşteptării, se consumă zbuciumul lăuntric al unui preot înfometat „de soare”, „tulburat” chinuit de „visuri de lup bolnav” şi cu trupul ros de „taina cărnii”. Transmutarea valorilor în universul moral al personajului angajează întreaga lui fiinţă cuprinsă de incertitudini: „Dacă-aş pleca, aş şti poate totul. / Dacă rămân, aş avea poate totul”.