Aristotel

Vreme de mai bine de un mileniu şi jumătate, în Antichitate şi în Evul Mediu, Aristotel a fost supranumit pur şi simplu Filosoful, considerându-se, deci, că el s-ar identifica cu însăşi condiţia filosofiei. Preţuirea de care s-a bucurat de-a lungul timpului Aristotel se datorează, în primul rând, înnoirilor fundamentale pe care el le-a determinat atât în filosofie cât şi în alte domenii ale culturii. El este considerat nu numai unul dintre cei mai valoroşi filosofi ai tuturor tipurilor, ci şi fondatorul majorităţi ştiinţelor fundamentale, dar are şi reflecţii deosebit de pertinente asupra artei, moralei, educaţiei, religiei, politicii etc.

1. Repere biografice

Aristotel s-a născut la Stagira (de la denumirea acestei localităţi el este numit uneori Stagiritul), în nordul Greciei continentale, în peninsula Chalcidică, în vecinătatea graniţei cu Macedonia, ca fiu al lui Nicomach, medic al curţii macedonene, şi al soţiei sale Phaistis.

Deşi a rămas de timpuriu orfan de ambii părinţi, fiind crescut de un unchi, profesia tatălui său şi-a pus amprenta asupra formaţiei sale spirituale, trezindu-i interesul pentru studiul fenomenelor naturii, în special al celor biologice.

După copilăria, petrecută, probabil, la Pella, capitala regatului macedonean, la vârsta de 17 ani Aristotel vine la Atena şi se înscrie în Academia platoniciană, unde rămâne circa 18-20 de ani, mai întâi ca discipol şi apoi ca profesor. În această perioadă personalitatea proeminentă a lui Platon şi-a pus în mod decisiv amprenta asupra universului său spiritual, Aristotel devenind în scurt timp cel mai strălucit discipol al lui Platon.

Cu toate acestea între ei au apărut de timpuriu o serie de dezacorduri, care se vor accentua cu timpul. Ele se referă, în special, la dezinteresul manifestat de Platon pentru studiul fenomenelor naturii în favoarea filosofiei şi matematicii. Aceasta este probabil şi explicaţia faptului că bătrânul Platon, când a trebuit să numească un succesor la conducerea Academiei nu la numit pe Aristotel, aşa cum era firesc, ci pe propriul său nepot, Speusip, care era un filosof destul de obscur. Platon s-a temut, probabil, că dacă i-ar fi încredinţat conducerea Academiei lui Aristotel, acesta şi-ar fi impus după moartea sa în programul de învăţământ al Academiei propria sa concepţie filosofică, eliminând-o pe cea platoniciană. Platon voia să asigure astfel perpetuarea filosofiei sale în posteritate.

Afectat de această decizie, Aristotel a părăsit nu numai Academia, ci şi Atena, imediat după moartea lui Platon, dacă nu chiar înainte. În următorii ani el va întreprinde o serie de călătorii în diferite cetăţi din nordul Greciei continentale şi din Asia Mică. Se va stabili pentru câţiva ani în Assos, unde va deschide o filială a Academiei, ceea ce însemnă că nu era încă decis să se rupă de spiritul filosofiei platoniciene. Tot în această perioadă, Aristotel a făcut o serie de cercetări de biologie marină la Mytilene, în insula Lesbos, ale căror rezultate le va valorifica în lucrările sale ştiinţifice ulterioare.

Deşi filiala Academiei deschisă la Assos a devenit repede celebră, Aristotel n-a avut prea mult timp să se ocupe de organizarea şi de conducerea sa întrucât a fost solicitat de regele Filip al II-lea al Macedoniei să se ocupe de educaţia fiului său Alexandru, viitorul rege Alexandru Macedon. Vreme de câţiva ani, Aristotel i-a format tânărului Alexandru o solidă educaţie grecească, astfel încât se poate aprecia că cel puţin o parte a geniului politic şi militar a lui Alexandru Macedon i se datorează dascălului său. Datorită morţii subite a tatălui său, Alexandru a trebuit să-i urmeze la tron la numai 20 de ani, abandonându-şi studiile.

Aristotel s-a considerat dezlegat de angajamentul pe care şi-l luase faţă de Filip al II-lea privind educaţia lui Alexandru şi revine la Atena. Aici decide să-şi înfiinţeze propria şcoală filosofică, în afara cetăţii, nu departe de Academia platoniciană. Şcoala a fost organizată într-o grădină în care se afla un templu dedicat zeului Apollo Lykeios. În cinstea zeului, Aristotel îşi va numi şcoala filosofică Liceul. Şcoala va mai fi numită şi peripatetică, iar discipolii săi peripatetici (gr. peripatein – a se plimba), datorită faptului că lecţiile se desfăşurau în timpul plimbărilor unui dascăl însoţit de un grup de discipoli pe aleile grădinii în care funcţiona şcoala.

Datorită faimei şi competenţei lui Aristotel, Liceul devine repede celebru, întrucât Academia intrase după moartea lui Platon într-un declin evident. Liceul atrăgea tineri dornici de instrucţie din întreaga lume grecească.

Devenit rege, Alexandru a continuat campania începută de tatăl său de cucerire a cetăţilor greceşti şi de înglobare a lor în regatul macedonean, devenit în scurt timp imperiu prin cucerirea unor întinse zone din Europa, Asia şi Africa (anexând o mare parte din Tracia, întreaga Grecie continentală, insulară şi microasiatică, desfiinţând, practic, imperiul persan, care constituise o permanentă ameninţare pentru greci, cucerind India şi proclamându-se faraon al Egiptului!). Deşi mulţi greci îl admirau, Alexandru avea şi numeroşi duşmani, în special la Atena, care nu suportau ca cetatea lor să fie înglobată într-un imperiu „barbar” şi militau pentru recâştigarea independenţei. Aristotel a fost, cel puţin până la un punct, un partizan al politicii de expansiune a lui Alexandru, întrucât era conştient de faptul că în noul context geopolitic polisurile greceşti nu aveau nici o şansă de supravieţuire, iar grecii nu erau dispuşi să renunţe la fărâmiţarea lor politică tradiţională.

În următorii 12 ani Aristotel s-a ocupat de organizarea şi conducerea Liceului şi şi-a elaborat o mare parte a operei, începută încă din perioada în care se afla la Academie. El a continuat să întreţină relaţii strânse cu Alexandru şi după ce acesta a devenit rege şi apoi s-a proclamat împărat, iar Alexandru chiar l-a sprijinit în realizarea unor cercetări. Datorită acestor relaţii, Aristotel şi-a făcut numeroşi duşmani la Atena, care-l considerau trădător, cu atât mai mult cu cât el nu era cetăţean atenian. Atâta vreme cât a trăit Alexandru, nimeni n-a avut însă curajul să-i facă ceva lui Aristotel. Datorită morţii premature a lui Alexandru Macedon, la numai 33 de ani, în 323 î.Hr., Aristotel a rămas fără protecţie. Imediat după moartea lui Alexandru, naţionaliştii atenieni, în frunte cu oratorul Demostene, i-au intentat lui Aristotel un proces de impietate.

Aristotel n-a avut însă tăria morală a lui Socrate să-şi înfrunte destinul nedrept şi a fugit din Atena înaintea începerii procesului, motivându-şi fapta, nu tocmai onorabilă, prin afirmaţia că n-a vrut să dea atenienilor ocazia să mai păcătuiască, încă o dată, împotriva filosofiei.

Peste numai un an la vârsta de 62 de ani, în 322 î.Hr. în plină putere creatoare, Aristotel a murit însă în împrejurări misterioase, la Chalcis, în insula Eubeea. L-a ajuns răzbunarea Atenei, s-a îmbolnăvit, a avut un accident? – sunt întrebări care istoricii şi filosofii n-au reuşit să răspundă încă satisfăcător.