Conspect la Filosofia Dreptului

Tema: DEFINIREA ȘI SPECIFICUL PROBLEMATIC AL FILOSOFIEI DREPTULUI

Conceptul și funcțiile filosofiei dreptului

Filosofia este o componentă a culturii, a vieții spirituale, alături de știința literaturii, artă, religie, acestea formează cultura și viața societății. Ea se află în interrelații cu celelalte componente dar nu se confundă cu niciuna dintre ele.

Filosofia este o manifestare specializată a spiritului uman. Este cunoaștere a temeiului existențelor, a realităților originare, necondiționate, de ordinul esenței, prin care se legitimează tot ce este sau poate să fie. Este un ansamblu de enunțuri formulate prin categorii, teze și principii despre lume ca totalitate. Este studiul universalului, al primelor principii care stau la baza alcătuirii lumii. Este o reflecție asupra experiențelor reale ale conștiinței umane, căutare a sensului acestor experiențe și a unității spiritului uman.

Filosofia dreptului are o veche și bogată istorie. Astfel, în accepțiunea filosofică termenul „drept” a fost utilizat încă de Platon, Aristotel și alți filosofi antici pentru a exprima ideea de echitate, dreptate în înțeles preponderent etic. În antichitatea romană și în epoca medievală problematica filosofico-juridică era elaborată ca parte componentă sau aspect al unei tematici mai generale. Abia în secolul al XIX-lea s-a ajuns ca în cadrul filosofiei să se contureze o ramură relativ distinctă a acesteia – „filosofia dreptului” – având ca obiect și scop studiul filosofic al dreptului.

Cu toate acestea, termenul „filosofia dreptului” apare la început în știința juridică. Astfel, încă cunoscutul jurist german Gustav Hugo (1764-1844), precursorul Școlii istorice a dreptului, s-a folosit de acest termen pentru o desemnare mai succintă a filosofiei dreptului pozitiv, pe care el tindea să o elaboreze ca „parte filosofică a învățăturii despre drept”. Principalele surse ale dreptului, în viziunea sa, sunt moravurile și conștiința juridică a juriștilor. Statul și dreptul, după părerea lui G. Hugo, nu sunt produse ale raționalizării, ci rezultate ale existenței popoarelor concrete, caracterizată de un șir de factori (climateric, etnic, politic etc.).

Din punctul de vedere al lui Hugo, în fața a jurisprudenței stau 3 întrebări principale: ce este dreptul?, cum acesta a devenit drept? și este oare corect că acesta a devenit drept? Acestor întrebări le corespund 3 părți componente ale jurisprudenței: dogmatica juridică, istoria dreptului și filosofia dreptului pozitiv.

O răspândire mai largă a termenului „filosofia dreptului” se întâlnește la gânditorul german Georg Wilhelm Friedrich Hegel (1770-1831). În opera sa, învățătura despre drept – parte componentă a sistemului său filosofic – este expusă în lucrarea „Principiile filosofiei dreptului” (1812). Noțiunea de „drept” la Hegel are câteva semnificații:

1) dreptul ca idee (ideea de drept);

2) dreptul ca treaptă și formă a libertății (drept natural);

3) dreptul ca lege (drept pozitiv).

Filosofia dreptului, după Hegel, este o disciplină filosofică, și nu juridică, ca la Hugo.

Aceste două moduri de abordare a problemei privind determinarea caracterului disciplinar al filosofiei dreptului în calitate de știință juridică sau filosofică, ascendente corespunzător din învățătura lui Hugo și Hegel, au căpătat o dezvoltare ulterioară în cercetările filosofico-juridice din secolele XIX și XX.

În filosofia dreptului ca disciplină filosofică distinctă interesul cognitiv se concentrează în general asupra aspectului filosofic, asupra argumentației posibilităților cognitive și potențialului euristic a unei concepții filosofice deosebite într-o anumită sferă a dreptului. O importanță deosebită, în această ordine de idei, i se atribuie concretizării concepției corespunzătoare referitor la particularitățile dreptului, a înțelegerii lui, lămuririi și însușirii limbajului conceptual al concepției date, metodologiei, gnoseologiei și axiologiei ei.

Însă, în concepțiile filosofiei dreptului elaborate de pe pozițiile jurisprudenței, cu toate deosebirile lor, de regulă, domină motivele juridice, direcțiile și orientările de cercetare juridică. Aici profilul filosofic al dreptului nu este dat de filosofie, dar este condiționat de necesitățile sferei juridice în înțelegerea filosofică a dreptului. De aici și interesul preponderent față de așa probleme ca sensul, locul și importanța dreptului și gândirii juridice în contextul concepției filosofice despre lume.

Filosofia dreptului este rezultatul unui proces cumulativ, consecință a unui proces dialectic și complex al continuității și discontinuității. Filosofia dreptului se profilează ca domeniu specializat al reflecției filosofice cerut de momentele de răscruce din viața socială să legitimeze din punct de vedere teoretic o ordine socială și de drept, în care, respectul față de lege, adevăr și dreptate este de prim ordin. Filosofia dreptului va fi deci cercetarea originii dreptului, a fundamentului său și a principiilor generale după care se stabilesc și evoluează normele de drept. Cu alte cuvinte, filosofia dreptului este concepția globală asupra dreptului, metajuridică, dezvăluind rațiunea de a fi a dreptului în ordinea universalului, temeiurile categoriilor și principiilor juridice.

Filosofia dreptului se ocupă cu:

- studierea originii și esenței dreptului, a fundamentului și principiilor prime după care se stabilesc și evoluează normele juridice;

- cercetarea și constatarea adevărului despre drept, a cunoștinței veridice despre drept;

- analiza valorii dreptului și a sistemului de valori juridice;

- interpretarea filosofico-juridică a realității juridice ca formă specifică a existenței sociale a oamenilor și tip anumit de reglementare socială.

Funcțiile filosofiei dreptului sunt cele caracteristice tuturor științelor, și anume:

- informativă,

- cognitivă,

- educativă etc.

În afară de acestea, filosofia dreptului are ca principale următoarele funcții:

- funcția conceptuală

- funcția metodologică.

Funcția conceptuală a filosofiei dreptului constă în aceea că ea înarmează oamenii cu cunoștințe generale despre drept, despre principiile realității juridice. Reprezentând atitudinea omului față de existența juridică, viziunile lui asupra scopului și sensului vieții, asupra legăturii dintre interesele și necesitățile lui și sistemul de drept general social, filosofia dreptului stă la baza orientării sociale, a activității oamenilor, a atitudinii lor față de fenomenele juridice ale vieții sociale. Astfel, datorită faptului că filosofia dreptului are un obiect de studiu raportat la întreaga realitate juridică, ea oferă o concepție de ansamblu asupra lumii juridice în care își găsește realizarea dialogul permanent dintre om și lume.

Funcția metodologică a filosofiei dreptului constă în aceea că datorită obiectului ei de studiu, ea contribuie la elaborarea unor noi procedee și metode de lămurire, studiere și transformare a realității juridice.

2

Metodele generale de activitate, scopurile și idealurile elaborate și promovate de filosofia dreptului în măsură egală se referă și la activitatea științifică. De aceea, filosofia dreptului se manifestă ca metodologie generală pentru științele juridice speciale, pe care le ajută să-și organizeze și sistematizeze propriile sisteme de cunoștințe.

Necătând la faptul că filosofia dreptului este o disciplină teoretică și abstractă, ea are și o importantă funcție practică – propune și pregătește recunoașterea pozitivă a idealului juridic. În toate timpurile ea a îndeplinit o atare funcție, de aceea momentele importante ale filosofiei dreptului sunt legate de toate mari evenimente politice ale omenirii. De exemplu, Revoluția engleză de la 1688, cea americană de la 1774-1776 și cea franceză de la 1789 au fost precedate și însoțite de scrieri filosofico-juridice.