Cunoașterea și adevărul

Termenul cunoaştere se referă, atât la activitatea de producere a cunoştinţelor, cât şi la ansamblul rezultatelor acestei activităţi. În primul sens, sunt luate în considerare facultăţile sau capacităţile de cunoaştere ale minţii noastre şi funcţionarea lor, iar în al doilea, sunt avute în vedere cunoştinţele gata constituite: noţiunile, judecăţile, teoriile.

În accepţiunea cea mai cuprinzătoare, cunoaşterea este acea procesualitate, prin care omenirea îşi dezvoltă capacitatea de a se raporta la zone tot mai extinse ale existenţei. Ea se amplifică prin reorganizări succesive care, iniţial, au loc în interiorul comunităţilor umane disparate. Pe măsură ce interacţiunea dintre acestea se diversifică, cunoaşterea devine o performanţă a domeniului ontic al umanului.

Capacitatea de cunoaştere umană (sensibilitatea, intelectul, raţiunea) dispune de anumite forme, tipare, structuri a priori (spaţiul şi timpul pentru sensibilitate, unitate – multiplicitate,necesitate, contingenţă, cauzalitate, existenţă – nonexistenţă etc.,pentru intelect), cărora trebuie să le fie dat un conţinut, pentru a se ajunge la cunoaştere. Cunoştinţa apare astfel, ca rezultat al prelucrării, modelării şi remodelării treptate, de către structurile a priori ale sensibilităţii mai întâi, şi, apoi, ale intelectului, a unor impulsuri vagi, nedeterminate, provenite de la „lucrul în sine” (lumea exterioară).

Cunoştinţa este rezultatul unuia sau mai multor demersuri cognitive, ea constituindu-se de regulă într-o judecată, un raţionament, un ansamblu de raţionamente înşiruite logic, o teorie.

Cunoştinţa nu este o copie sau un duplicat al obiectului cunoaşterii, ci este o re-construcţie a lui, sau chiar o construcţie, dacă este vorba de obiecte abstracte sau doar posibile.

Nivelul senzorial-perceptiv se finalizează în senzaţii, percepţii∗ şi reprezentări, care furnizează informaţii asupra determinărilor, însuşirilor, caracteristicilor individuale, exterioare, perceptibile, ale obiectelor şi fenomenelor presupunând un raport

direct subiect-obiect. Senzaţia reflectă o proprietate disparată a mediului (culoarea, forma, mirosul etc.), percepţia reproduce trăsăturile unui obiect în ansamblul lor, iar reprezentarea este o percepţie amintită, este imaginea schematică, sintetică şi globală a

unui obiect în lipsa acestuia.

Nivelul raţional are ca forme de manifestare: noţiunea, care sintetizează trăsăturile esenţiale ale unei clase de obiecte sau fenomene, într-un termen lingvistic, fiind rezultatul unor procese de analiză, sinteză, abstractizare, generalizare; judecata, ca enunţ ce afirmă sau neagă ceva despre altceva exprimând o relaţie între noţiuni; raţionamentul, o înlănţuire logică, coerentă de judecăţi, o inferenţă mediată. Raţionamentele pot fi: inductive, deductive, traductive, disjunctiv-ipotetice, de relaţie, raţionamente prin

analogie etc.

Cunoaşterea perceptivă presupune o îmbinare strânsă între nivelul perceptiv şi cel raţional, ponderea având-o nivelul perceptiv. Cum obiectul acestei cunoaşteri este reprezentat de bogăţia fenomenelor lumii, informaţiile primare, obţinute prin

simţuri, sunt transformate în cunoştinţe perceptive, cu ajutorul structurilor logice. În urma unor operaţii logico-sintactice, structurile logice permit transpunerea şi codificarea informaţiilor în semne lingvistice, în scopul memorării, comunicării, verificării şi

confruntării lor cu alte cunoştinţe. Senzaţiile, percepţiile şi chiar reprezentările doar înlesnesc şi condiţionează actul cunoaşterii, nefiind cunoaştere propriu-zisă.

Cunoaşterea raţională îşi fixează ca punct de plecare un ansamblu de cunoştinţe acumulate anterior, pe care le supune unor operaţii şi proceduri logice, proprii gândirii, în scopul desprinderii esenţialului din aria fenomenalului şi a trecerii către noi niveluri de

Esenţialitate.

Cunoaşterea teoretică constituie modalitatea cea mai înaltă de asimilare a obiectului, cea care pune în valoare capacitatea constructivă a subiectului epistemic. Ea presupune trecerea de la experienţa concretă la experimentul mental, prin folosirea abstracţiei de tip constructiv şi prin impunerea, alături de limba naturală, a unui sistem special de semne.