Dezvoltare Comunitară

I. COMUNITATEA

DEFINIŢIE, FUNCŢII

Comunitatea este definită ca tip particular de sistem social, în cadrul căruia oamenii comunică şi desfăşoară acţiuni în colaborare, mobilul activităţii nefiind nici profitul nici comanda ordonată, ci binele sau interesul comun.

Comunitatea ca sistem se distinge de alte tipuri de sisteme sociale prin următoarele caracteristici:

1) cei implicaţi în sistem au o parte din preocupări comune şi relaţionează între ei;

2) sistemul are longevitate, continuitate şi persistenţă;

3) acţiunile membrilor depind considerabil de cooperarea voluntară, sancţiunile sau coerciţiile având un rol minimal;

4) sistemul este multifuncţional, dinamic, complex şi suficient de larg încât să predomine relaţiile instrumentale, fără să fie excluse şi relaţiile afective;

5) de obicei există şi un element geografic asociat delimitării şi stabilirii graniţelor, însă nu toţi cei care locuiesc într-o anumită arie geografică sunt neapărat părtaşi la sistemul comunitar. Pe acelaşi teritoriu pot locui persoane neintegrate sistemului sau pot convieţui simultan mai multe comunităţi.

FUNCŢIILE SISTEMULUI COMUNITAR

Ca şi organizaţiile sociale mature (după Ktz şi Kahn, 1966) comunitatea îndeplineşte patru funcţii principale:

1. Producţie, din care rezultă sarcini direct relaţionate activităţii de bază a sistemului, constând în furnizarea de servicii şi producerea de bunuri pentru comunitate.

2. Suport şi menţinere – cuprind sarcinile de furnizare a materiilor prime necesare îndeplinirii funcţiei anterioare.

3. Funcţia managerială / politică implică luarea deciziilor privitoare la interacţiunea dintre funcţiile anterioare şi reglarea tranzacţiilor cu mediul – intrări / ieşiri.

4. Planificare şi adaptare – vizează sarcini şi operaţiuni privind acţiunile viitoare şi constituirea rezervelor necesare adaptării la schimbare.

Modelul acestor funcţii (genotipice) poate servi ca bază teoretică predictivă privind stadiile dezvoltării structurale ale comunităţii, sugerând ordinea secvenţială a apariţiei subsistemelor comunitare specializate, care este următoarea:

a) mai întâi se diferenţiază subsistemul de suport şi menţinere de cel de producţie;

b) urmează apariţia subsistemului managerial / politic;

c) subsistemul de planificare / adaptare se dezvoltă în ultima etapă.

Capacităţile sistemice specializate în planificare şi adaptare se clarifică şi se îmbunătăţesc abia în stadiile avansate ale dezvoltării, iar acest gen de comunităţi ce se află într-un stadiu rudimentar tind să îndeplinească funcţia adaptare / planificare prin subsistemul managerial / politic.

II. DEFINIREA ŞI CARACTERISTICILE DEZVOLTĂRII COMUNITARE

Definiţie. Dezvoltarea comunitară este acţiunea planificată în vederea rezolvării unor probleme comune oamenilor care împărtăşesc acelaşi spaţiu geografic, au importante relaţii economice şi sociale sau manifestă solidaritate culturală sau filosofică. Aceasta presupune creştere, evoluţie, îmbunătăţire cât şi o mişcare de la forme de organizare simple la unele mai complexe.

Abordarea sectorială menţionează mai multe laturi ale dezvoltării comunitare:

a) dezvoltarea tehnico-economică ce presupune introducerea de noi tehnologii, maşini şi utilaje care, în ultimă instanţă servesc şi unor scopuri sociale;

b) dezvoltarea structurii şi utilizării forţei de muncă (creşterea nivelului de educaţie al populaţiei, apariţia de noi profesii etc.);

c) dezvoltarea diviziunii sociale a muncii (creşterea diferenţierii ocupaţionale şi a specializării rolurilor);

d) dezvoltarea formelor de organizare şi de conducere la nivel macro-social;

e) dezvoltarea politică (democratizare, lărgirea bazei de conducere etc.);

f) dezvoltarea demografică (creşterea populaţiei; natalitate; mortalitate).

Categoriile realităţii sociale vizate de procesul dezvoltării comunitare sunt:

1) instituţiile şi organizaţiile din comunitate;

2) rudeniile, vecinătăţile, clanurile, familiile, grupurile de prieteni, agenţii economici, agenţii socioculturali şi politici etc.;

3) aşezări, habitat, locuinţe;

4) mediu: rural / urban;

5) populaţie în general.

Caracteristicile dezvoltării comunitare:

a) schimbarea se produce cu sprijinul membrilor comunităţii, prin participare publică;

b) fiecare participant la schimbare înţelege că se ajută de fapt pe sine;

c) luarea deciziilor ce privesc dezvoltarea se face prin intensificarea democraţiei participative;

d) abordarea este holistică;

e) schimbarea se face în sens pozitiv şi este ireversibilă.

Luarea deciziilor poate implica o largă varietate de procese şi metode, cu grade diferite de participare publică, rezultând decizii luate unilateral – fără implicarea publicului – sau decizii luate prin consens, cu efecte durabile şi relevante pentru toate părţile. Excluzând luarea deciziilor în mod unilateral, există trei tipuri de procese ce implică publicul la procesul decizional: consultarea, consensul şi colaborarea.

Consultarea se referă la acele activităţi care cuprind diseminarea (împrăştierea) informaţiilor şi recepţionarea reacţiilor publicului. Tehnicile consultării sunt diverse: întâlniri publice, audieri, scrisori deschise etc., urmărindu-se nu doar informarea şi educarea publicului ci şi obţinerea de răspunsuri şi reacţii din partea acestuia, fără să existe însă vreo garanţie a utilizării ideilor, sugestiilor sau informaţiilor oferite de publicul participant.