Filosofia în China Antică

Exista, intr-adevar, o filosofie „chineza”, cel putin in sensul european al termenului, distingand conceptul de „intelepciune”. Faptul ca o cultura de dimensiunile si importanta celei chineze, cultura care s-a format independent de cultura europeana, care si-a ales singura domeniile si problemele, nu poate indreptati nici un semn de intrebare ridicat asupra existentei filosofiei acestei natiuni.

Aspectele fundamentale ale filosofiei chineze reprezinta in acelasi timp si distinctia dintre aceasta si filosofia europeana, occidentala: gandirea chineza pune accentul doar asupra eticii, pe cand gandirea occidentala insista asupra logicii, a eticii, a metafizicii. Un alt aspect diferentiator este faptul ca in China a lipsit cu desavarsire conceptul de filosofie ca disciplina in sine, pentru simplul motiv ca aceasta era atat de strans legata de politica, de economie, de religie si de aproape orice aspect al vietii, incat nu putea considerata o activitate separabila de cotidian.

Inca de la inceputurile gandirii filosofice chineze au aparut elemente ale unei filosofii strans legata de Univers si viata, nascandu-se din notiunea arhaica de unitate originara cele doua principii antagonist-complementare, Yin si Yang.

Yin, principiul de natura feminina, analog intunericului, pamantului, lunii, recelui, umedului, completeaza masculinul, Yang, analogul luminii, cerului, soarelui, caldurii, a uscatului. In gandirea chineza orice lucru sau fiinta, cu exceptia pamantului (Yin pur) si a cerului (Yang pur), este alcatuit din Yin si Yang, in diferite proportii. La fel, este considerat ca insasi ordinea si echilibrul Universului sunt mentinute de echilibrul dintre aceste doua principii antagonist-complementare. Alternanta dintre ele sau intreractiunea lor au ca rezultat, in conceptul chinez, transformarile continue ale universului si ale vietii.

„Ca sa pui lumea in oranduiala, mai intai trebuie sa punem natiunea in oranduiala; ca sa punem natiunea in oranduiala, mai intai trebuie sa punem familia in oranduiala; ca sa punem familia in oranduiala, trebuie sa ne cultivam viata noastra personala; si ca sa cultivam viata noastra personala, mai intai trebuie sa ne indreptam inimile noastre.”

Momentul aparitiei lui Confucius (numele latinizat al lui Kong-zi, sau Kong Fu-zi, cca 551 – 479 idH) a marcat inceputul traditiei filosofice dominante in cultura chineza pentru mai mult de doua mii de ani, insa si influenta spirituala in mai toate domeniile culturii chineze, inclusiv medicina sau stiinte exacte.

Mostenirea lasata in urma sa nu a inclus opere scrise, ideile, interpretarile, comentariile sau completarile sale asupra vechiului patrimoniu cultural chinez ( Cartea Poeziei, Cartea Schimbarilor, Cartea Ritualurilor, Cartea Muzicii, Analele Primaverii si ale Toamnei) fiind transpuse de discipolii sai intr-o colectie de texte cuprinzand 30 de carti .

Confucius s-a remarcat prin doctrina sa etica, a elaborat codul de norme morale privind comportamentul oamenilor fata de superiori, fata de ceilalti. Tema fundamentala impusa inteleptului este societatea, existenta sociala a individului, conditiile ideale dintre om si societate, scopul filosofiei sale fiind formarea omului util societatii. Problema centrala a lui Confucius fiind sistemul de guvernare care se cerea mereu reinnoit, acesta urmarea in permanenta ca discipolii sai, multi de origine modesta, carora le preda lectii de istorie, literatura, diplomatie si ritualuri de curte, sa fie pregatiti pentru a putea deveni buni functionari ai statului.

In centrul doctrinei morale se afla ideea armoniei dintre om si cosmos. O alta idee este ca omul trebuie sa tinda spre perfectiune morala si ca fericirea depinde de perfectiune. Perfectiunea morala si fericirea depind de venerarea traditiilor trecutului cu scopul de a se imbunatatii climatul prezent. Printre frumusetiile morale pe care trebuie sa le probeze omul patru erau considerate cele mai importante, valabile pana in ziua de azi:

- Sa fii generos, dar nu risipitor.

- Sa fii mândru, dar nu trufas.

- Sa ai dorinte, dar nu pofte.

- Sa arati inocenta, dar nu asprime.

Confucius evita metafizica, displacandu-i toate notiunile sau teoriile haotice, incerte, neclare, atribuind toate problemele din viata unui individ, a unei societati sau a unui stat obscuritatii si impreciziei gandirii si a limbajului, sau lipsei de sinceritate. Un rege, parinte sau fiu care nu se comporta ca atare, ignorand respectivele lor privilegii si indatoriri ca rege, parinte sau fiu, comit adevarate abuzuri adapostindu-se in spatele cuvintelor de „rege”, „parinte” sau „fiu”.

Un alt concept fundamental in filosofia confucianista este „omul superior”. In opinia sa, ceea ce ii acorda superioritate omului este cultivarea propriului sau „eu”, „cu grija zeloasa si constanta”. Cele trei virtuti ale omului „ideal” sunt inteligenta, curajul si buna intentie, ceea ce inseamna caracter, corectitudine, generozitate. Baza caracterului este sinceritatea („sa-ti pui de acord cuvintele cu faptele”), corectitudinea („sa cauti in tine cauza nereusitei tale”), moderatia in vorbe si atitudini, simpatia cordiala pentru toti oamenii.

Principalul continuator al lui Confucius a fost Mencius (nume latinizat al lui Meng–zi, cca 371 – 289 idH). Centrul gandirii sale a fost constituit de teoria despre caracterul omului prin esenta bun: toti oamenii se nasc egali si buni, toti au rationalitate si simtul virtutii innascut; doar ca unii cultiva acest simt, altii nu, lasandu-se prada pasiunilor simturilor. Omul devine rau doar atunci cand nu cauta sa-si infraneze porniri lipsite de valoare morala, porniri care nu fac parte din „firea omeneasca”.

Mencius a atins cu mult inaintea altor ganditori anumite probleme ce ating campul psihologiei, aratand ca in loc de a-ti infrana anumite impulsuri sau dorinte (fapt inutil si daunator), este mai adecvat sa le canalizezi pe alte cai, spre activitati folositoare omului si societatii.