Filosofie

CAPITOLUL I

OBIECTUL ŞI PROBLEMATICA FILOSOFIEI

1. SENSURILE CONCEPTULUI DE FILOSOFIE

1.1. Consideraţii preliminare

Prin filosofie o cultură îşi defineşte propria sa personalitate; ea ocupă un loc şi jocă un rol aparte în viaţa spirituală a societăţii, în cultura umanităţii; filosofia constituind chintesenţa, rezumatul şi formula generală a unei epoci.

Etimologic, filosofia derivă din doi termeni greceşti: "filos" (iubitor) şi "sophia" (înţelepciune) deci, într-o primă accepţie, filosofia devine echivalentă cu "dragostea de înţelepciune". Cu acest sens, termenul a fost folosit pentru prima dată, după unii, de Pitagora, după alţii, de Herodot. Cercetătorii atribuind paternitatea folosirii termenului de "filosofie" primului gânditor. Totuşi accepţiile date înţelepciunii erau diferite: pentru Pitagora (580-500 î.Hr.), înţeleptul se identifica cu individul care avea cunoştinţe temeinice în domeniul matematicii ("ştiinţa supremă", "ştiinţa numerelor"), de fapt, admiterea în viitoarele Academii greceşti era condiţionată de iniţierea candidaţilor în tainele matematicilor; Herodot (487-425 î.Hr.) atribuia un sens pragmatic termenului, înţeleptul disingându-se printr-o anumită iscusinţă, abilitate, într-un anumit meşteşug; Socrate (469-399 î.Hr.) considera înţelept individul care a ajuns în stadiul de autocunoaştere, credinţă concretizată în principiul: "cunoaşte-te pe tine însuţi"; Platon (427-347 î.Hr.) vedea înţelepciunea ca finalitate a efortului de cercetare şi cunoaştere a adevărului.

Termenul capătă, în timp, şi alte conotaţii semantice; astfel "sophia" se identifică cu arta sau putinţa de a trăi bine, filosofia fiind privită ca o morală care-ţi impune un comportament rezonabil; cu reflecţia critică asupra fundamentelor ştiinţifice, cunoaşterea adevărurilor esenţiale.

Un răspuns tranşant la întrebarea "Ce este filosofia ? "este greu de găsit, unii chiar şi-au mărturisit neputinţa (J. Lachelier), iar alţii au adăugat peremptoriu că filosofia nu este o materie de cunoscut. "Nu există filosofie pe care o putem învăţa, nu putem – adăuga Kant – decât să filosofăm" sau, cum îl completa mai târziu Husserl " ( ) filosofi noi nu devenim prin intermediul filosofilor ( ) Nu de la filosofi, ci de la fapte şi probleme trebuie să pornească imboldul spre cercetare" ["Filosofia ca ştiinţă riguroasă", p. 73]. Pentru a ne păstra în limitele rezonabilului, conchidem: putem învăţa orice filosofie, dar nu suntem obligaţi să avem aceeaşi părere. Butada lui P. Ţuţea - "Nu există filosofie ci doar filosofi"-, reală în esenţa sa, ne reaminteşte de sofismul aristotelic: "Cei care filosofează filosofează, cei care nu filosofează filosofează, deci toţi filosofează". Idee reluată de Nietzsche într-o formulă aproape identică: "Orice adevărată filosofie este povestirea unei aventuri personale".

Filosofia propune întrebări, demersuri metodologice, criterii de discernământ valoric care deschid calea abordărilor totalizatoare. Acest dialog cu lumea reuneşte în structurile sale teoretice interogaţii de genul: "ce este lumea?", "a fost ea creată sau este eternă?", "este ea pe măsura posibilităţilor noastre de cunoaştere?", "care este sensul existenţei, condiţiei umane în acest univers?" Cugetul filosofic este aristocratic, nonconformist, are vocaţie predictică, te îndeamnă să-ţi depăşeşti condiţia, să priveşti în viitor. Filosofia desemnează efortul spiritului omenesc pentru a dobândi cunoştinţe noi, perpetua căutare a înţelepciunii şi de a trăi prin ea.

La greci, filosofia începe cu astfel de preocupări - formularea unor răspunsuri la interogaţiile fireşti ale omului – şi se dezvoltă în două direcţii importante: a) ca o cunoaştere a existenţei ca existenţă, demers cognitiv care ambiţionează să cuprindă şi înţeleagă întregul, totul; b) ca înţelepciune, îndrumar al vieţii bazat pe cunoaşterea absolută. Pentru vechii greci, filosofia semnifica dorinţa de cunoaştere a esenţei, a cauzei prime a universului, a temeiului sau principiului ordonator al lucrurilor.

1.2. Evoluţia conceptului; momente semnificative

1.2. 1. Antichitatea

David Armeanul (secolul VI d. Hr.), filosof neoplatonic, comentator al filosofiei antice, în lucrarea "Introducere în filosofie'', evocă şase definiţii ale filosofiei formulate de gânditorii greci: a) filosofia este cunoaşterea celor ce sunt ca fiind ceea ce sunt - Pitagora; b) filosofia este cunoaşterea lucrurilor divine şi omeneşti – stoicismul (secolul IV î.Hr.– secolul VI d.Hr.; Crysippos, Seneca, Epictet etc); c) filosofia este dragoste de înţelepciune – Pitagora; d) filosofia este pregătire pentru moarte, purifică sufletul de pasiunile nedemne de fiinţa umană – Platon (în "Phaidon"), Socrate ("filosofii se deprind a muri"), Spinoza (în "Etica" susţine contrariul: "înţelepciunea omului modern nu este o meditaţie asupra morţii, ci asupra vieţii"); e) filosofia este asemănarea cu divinitatea pe cât îi stă omului în putinţă; el vrea să imite divinitatea atât prin cunoaştere, dorind să cunoască tot ce există, cât şi prin latura practică, menţinând armonia fiinţei prin ordonarea caracterului şi cultivarea virtuţilor – Platon (în "Theiatetos"); f) filosofia este arta artelor şi ştiinţa ştiinţelor – Aristotel (în "Metafizica" – flosofia este privită ca o disciplină suverană, cu funcţie metateoretică, o modalitate specială de cunoaştere prin contemplaţie, în care subiectul se confundă cu obiectul).

Autorul omite, cu bună ştiinţă, alte trei încercări de definire a filosofiei: ipostazele de ştiinţă a adevărului, ştiinţă a primelor principii şi cauze (Aristotel) şi cunoaştere de sine (Platon).

1.2.2. Evul Mediu

Devine perioada în care adevărul cunoaşterii filosofice este substituit de "adevărul" cunoaşterii religioase. Scolastica manifestându-se ca o filosofie a religiei. Notabilă, în acest context, rămâne poziţia lui David Armeanul. Care neagă filosofiei statutul de ştiinţă, privind-o ca pe o disciplină teoretică cu un obiect de studiu bine precizat: universul, ceea ce nu se transformă şi rămâne întotdeauna identic cu sine. Sesizându-i valenţele argumentative, considerând-o "mama demonstraţiilor", el vorbeşte de dezvoltarea filosofiei pe două direcţii: a) teoretică – ca formă de cunoaştere a existenţei, "a celor ce sunt"; b) practică – ca îndrumar al demersurilor umane.