Filosofie

I. Specificul si rosturile filosofiei

"În timp ce în stiinta e vorba despre lucruri chiar atunci când se vorbeste despre om (omul adica e privit ca lucru, asa cum face deseori si psihologia, care înceteaza atunci sa fie o disciplina filosofica), în filosofie este vorba despre om, chiar atunci când se vorbeste despre lucruri".

(Constantin Noica)

Filosofia este - alaturi de stiinta, religie, arta - un domeniu specific al culturii, o manifestare specializata a spiritului uman. Etimologic, înseamna "dragoste de întelepciune". Pe lânga aceasta acceptiune, la gânditorii greci filosofia mai este definita si în alte moduri. Astfel, din punct de vedere al obiectului, filosofia este "cunoastere a celor ce sunt ca fiind ceea ce sunt" - deci a temeiului existentelor, a naturii celor ce sunt -, precum si "cunoastere a celor divine si omenesti", a realitatii ultime, neconditionate, originare, de ordinul esentei prin care se legitimeaza tot ceea ce este sau poate sa fie. Din punctul de vedere al scopului imediat, "filosofia este pregatire pentru moarte", oferind modele de viata demna, repere si criterii valorice; evident, întrucât nu traim oricât, nu putem trai oricum. Definitia provenita din scopurile si aspiratiile mai îndepartate ale filosofiei îndeamna fiinta umana la "asemanare cu divinitatea, pe cât îi sta omului în putinta" [1], adica la autoperfectionare spirituala si împlinire morala. Aceste teme de reflectie sunt abordate sistematic si în termeni conceptuali în cadrul domeniilor specializate ale filosofiei: ontologia (teoria generala a existentei), gnoseologia (teoria generala a cunoasterii), axiologia (teoria generala a valorilor), antropologia (teoria filosofica ce-si propune interpretari de sinteza asupra conditiei umane), praxiologia (teoria generala a actiunii) s.a.

I.Kant considera ca "domeniul filosofiei (...) poate fi redus la urmatoarele întrebari: 1) Ce pot sa stiu? 2) Ce trebuie sa fac? 3) Ce pot spera? 4) Ce este omul? La prima întrebare raspunde metafizica, la a doua morala, la a treia religia, iar la ultima antropologia. Dar, în fond, toate aceste întrebari s-ar putea reduce la antropologie, caci primele trei întrebari se raporteaza la ultima. Deci filosoful trebuie sa poata determina: 1) sursa stiintei umane; 2) sfera aplicarii posibile si utile a întregii stiinte, si, în fine, 3) limitele ratiunii. Ultima problema este cea mai importanta, dar si cea mai dificila".[2] Desigur, multe din întrebarile filosofiei sunt puse si solutionate de catre oameni în cadrele gândirii si experientei cotidiene, sub presiunea situatiilor de viata. Însa filosofia este o sfera a creatiei spirituale specializate care se îndeparteaza sensibil de problematizarile si opiniile constiintei comune, fiind, deci, calitativ altceva decât acestea.

- Karl Jaspers face o distinctie între începutul filosofiei - ce se refera la aspectul istoric - si originea filosofiei înteleasa ca "izvorul de unde tâsneste în mod constant impulsul de a filosofa".[3] Aceasta sursa originara - prin care ne este accesibila filosofia trecutului si legitimam filosofia contemporana - cuprinde mai multe aspecte: mirarea, starea de uimire si curiozitate din care se nasc întrebarile si cunoasterea; îndoiala în privinta cunostintelor dobândite îndeamna catre analiza critica si desprinderea unor certitudini; ravasirea, dezorientarea si sentimentul pierderii de sine îl obliga pe om sa-si puna întrebari grave privitoare la sine însusi si la conditia sa de faptura limitata, expusa incertitudinii existentiale si tragicului. De aceea, impulsurile catre filosofare se afla în orizonturile - pline de simboluri, îngrijorari si chiar disperare - ale vietii cotidiene.

- Simtul comun. Preocupat de probleme curente, omul obisnuit trateaza viata firesc, cu ajutorul unor deprinderi eficiente. Apasat de griji si sperante, nu-si îngaduie maturizare gustului pentru speculatie. De obicei, orizontul interogatiilor sale privitoare la om si lume se întâlneste, uneori pâna la confundare, cu sfera trebuintelor nemijlocite - ca nivel, continut si solutii. Problematizarea - când, cum si câta este - se iveste în marginea evenimentelor deosebite (în bine sau în rau) si, de cele mai multe ori, doar în masura în care acestea cer un oarecare efort spre a fi integrate în obisnuinte. În general, judeca în termeni de actiune si utilitate. Sensul vietii nu este obsesie, nici dezlantuire pasionala, caci energiile fizice si sufletesti sunt orientate spre scopuri care nu permit pierderea în reflectie. Jocul cu argumentele prea abstracte sperie, distrage de la actele ce sunt traite ca obligatii si, de aceea, va fi, pe cât posibil, ocolit. Instinctul de autoconservare functioneaza suficient de bine. Acest om are simtul relativitatii; activitatile cotidiene îl initiaza în fragilitatea celor omenesti si în puterile hazardului, modelându-i întelepciunea de viata. Multi oameni considera ca prea multa teorie despre existenta umana nu poate aduce decât prilejuri de îndoiala sau chiar necazuri. Nu e vorba în aceasta atitudine de o incapacitate: nu ne surprind, oare, reflectiile ascutite si inteligente ale celui mai obisnuit om? Este, aici, mai mult o calitate decât o infirmitate: viata este considerata ca valoare în mod intuitiv, meritând a fi traita chiar în lipsa unor motive adânci; viata, deci, e situata mai presus decât toate ideile despre ea. Acest filon de robustete si alte asemenea din simtul comun arareori pot fi ignorate de opticile spirituale specializate. Vietii cotidiene îi este specifica o legatura nemijlocita între teorie si practica, între cunostinte si actiune; traim sub impulsul satisfacerii trebuintelor; de aceea, alegerea scopurilor si a mijloacelor nu poate fi suspendata la nesfârsit pentru a face loc reflectiei deliberative; se apeleaza la cunostinte si instrumente valorice deja fixate si cu eficienta verificata. Din aceste motive, viata subiectiva cotidiana oscileaza între decizii bazate pe motive momentane, trecatoare, inconsistente si decizii determinate de temeiuri rigide, desi rareori fixate conceptual (traditie, obiceiuri).