Filosofie politică

Filozofia politică se găseşte la graniţa dintre ştiinţele sociale şi filozofia propriu-zisă.

Metafizica este considerată o parte importantă a filozofiei care poate fi transpusă în căutarea adevărului referindu-se la fiinţa umană.

Filozofia morală încearcă să descopere o normă universală ce ar permite o examinare a noţiunii de bine şi de rău. Obiectul filozofiei este mai greu de determinat, aceasta datorită existenţei unei mari interferenţe cu ştiinţele sociale ca istoria morală sau dreptul,dar nu se reduce doar la aceste discipline.

Regulile morale oricare ar fi justificarea lor se prezintă uşor sub forma unor reguli comune.

Filozofia politică se confruntă deopotrivă cu pluralitatea părerilor care sfidează orice încercare de a găsi nişte legi generale şi nişte teorii care să poată servi drept puncte de referinţă.

Filozofiile politice sunt considerate în acelaşi timp ca sisteme de legitimare sau ca armă critică. Fapt care ascunde adesea adevăratul lor sens.

În literatura de specialitate există opinia conform căreia nu putem înţelege viaţa politică fără teorie globală a societăţii, cu toate acestea modelele teoretice opuse duc la concluzii practice asemă-nătoare. Stadiul acesta e construit în jocul câtorva mari noţiuni cum ar fi statul, libertatea, egalitatea.

Anticii îşi pun problema cetăţii moderne pe cea a statului, iar problema puterii şi a dominaţiei a fost prezentă mereu în gândirea politică, însă asupra ei s-au concentrat cel mai mult în perioada contemporană. De obicei în literatura de specialitate prima concepţie din filozofia politică se leagă de activitatea filozofilor antici Platon şi Aristotel.

Aristotel îl raportează pe om la noţiunea de animal, apoi devine mai precis prin adăugarea unor caracteristici spunând că omul e un animal politic care trăieşte în cetate (polis). Expresia lui Aristotel a fost tradusă prin animal social. Această definiţie este puţin mai vastă şi puţin mai precisă decât prima. Explicaţia ar fi că trăim într-o cetate sau într-o republică dar aparţinem unor numeroase societăţi care se prezintă ca nişte sfere ce se intersectează.

Aparţinem unei familii, unei comune, unei regiuni, unei republici, unui nr mare de asociaţii, unor reţele de relaţii de prietenie etc.

Societatea în general devine astfel o entitate nu tocmai bine definitivată ca fiind ansamblu apartenențelor lor sociale.

Societatea devine o parte cu aporturi ce se fondează înainte de toate de nevoie fiind definită ca totalitatea raporturilor noastre cu ceilalţi.

Filozofii spun că prima formă de raport social este cea care îl uneşte pe copil de părinţii săi. Necesitatea de a coopera se exprimă prin diversiunea muncii.

Raportul social apare ca fiind formarea unei entităţi ce se situează dincolo de raporturile dintre indivizi, fiind văzută sub acest unghi societatea este departe de a fi o esenţă în constrângere a omului.

Oamenii sau cetăţenii îşi îndeplinesc obligaţiile sociale ale legii dar şi cele care nu se includ în această sferă cum ar fi: bunele moravuri, regulile şi convenţiile grupului nostru sau chiar de părerea celorlalţi.

La baza oricărei organizaţii sociale găsim un ansamblu de constrângeri care se impun tuturor depăşind orice voinţă individuală şi transformând faptul social într-un fapt obiectiv.

Sociabilitatea naturală a omului se prezintă sub două forme, ca nevoie şi constrângere fiind considerată intersubiectivă şi obiectivă.

Această ambivalenţă este o particularitate esenţială a naturii umane conform opiniei expuse de Kant. În lucrarea „Ideea unei istorii universale din punct de vedere cosmopolit”.