Ierarhia Ființelor și Viața Contemplativă

1.1. Ontologia lui Toma. Fiind, esenţă, fiinţă.

Ontologia tomistă are la bază un aristotelism consecvent şi este întemeiată pe o ierarhie strictă a fiinţelor, construită cu ajutorul conceptelor de ens, essentia, materie şi formă.

Lucrarea De ente et essentia este cea de a doua lucrare scrisă de Toma din Aquino (după Despre principiile naturii), în jurul vârstei de treizeci de ani, atunci când şcolarii parizieni întâmpinau dificultăţi semnificative în înţelegerea vocabularului vehiculat de către magiştrii vremii. Termeni ca esse, ens, essentia, materia, forma, intellectus, individuum, ş.a., constituiau elementele centrale ale unui – aproape – manierism discursiv al epocii. Toma îşi propune să explice termenii de ens (pl. entia, fiindul sau fiinţa concretă, fiinţarea determinată în multiplu, cea de-aici) şi essentia (esenţa), consideraţi primordiali în ordinea conceperii lor de către intelect.

Urmând o manieră aristotelică de expunere, Toma va încerca să răspundă mai întâi unei întrebări fundamentale: cum trebuie să înţelegem termenul de ens (fiind)? Fiindul sau existentul individual este întotdeauna un lucru particular, determinat, distinct de altele din aceeaşi specie şi ireductibil la altceva.

În ciuda aparenţelor, nu orice termen din vocabularul nostru cotidian desemnează un astfel de lucru individual. Termenul „Socrate” sau „acest om” o fac, dar alţi termeni cum ar fi „Pegas”, „ne-om”, „orbire” nu se referă la nimic real. Cuvântul „Pegas” este numele unei fiinţe imaginare, ceea ce înseamnă că orice alt termen de acelaşi fel este artificial întrucât nu desemnează nimic. La fel, termenul „ne-om” este o negaţie şi nu se referă la ceva ci la absenţa a ceva, deci la o lipsă, ca şi termenul „orbire”, care desemnează lipsa vederii.

Este nevoie deci de un criteriu de selecţie a termenilor utilizaţi în aşa fel încât să putem construi o cunoaştere a realităţii fără să vorbim despre iluzii ori despre lipse. Acest criteriu este dat de lista aristotelică a categoriilor, care intervine precum o grilă de orientare în multiplicitatea termenilor din limbaj.

Astfel, pentru a fi siguri că termenii utilizaţi în cunoaştere semnifică întotdeauna ceva anume, ei vor trebui să poată trece prin „sita” celor zece categorii, adică să constituie răspunsuri neechivoce la zece întrebări simple. Dacă întâlnim un termen care nu conţine un răspuns la fiecare întrebare, el este problematic şi s-ar putea să nu desemneze nimic. Cele zece întrebări sunt următoarele:

1. „Ce este un lucru?”, de exemplu: „Socrate” sau „om”. Avem prima categorie, a substanţei.

2. „Cât de mare este el?”. Este a doua categorie, a cantităţii.

3. „Cum e alcătuit?”, de exemplu din mai multe părţi sau suprafeţe sau culori, aceasta fiind categoria calităţii.

4. „În ce relaţie se află cu alte lucruri?”, de exemplu de identitate, diferenţă, familie, etc. Este categoria relaţiei.

5. „Unde este el?”, de exemplu: „aici”, „acolo”, „la Atena” sau „pe pământ”. Este categoria numită „loc” sau „spaţiu”.

6. „Când este el?”, de exemplu „acum”, „ieri”, etc. Este categoria timpului.

7. „Cum este situat?”, de exemplu: „cu faţa spre noi”, „răsturnat”, etc. Este categoria situării.

8. „Ce posedă?”, de exemplu: „are membre”, „are suprafeţe”, „are o cunoaştere”, etc. Este categoria posesiei.

9. „Ce face?”, de exemplu: „merge”, „stă”, „citeşte”. Este categoria acţiunii.

10. „Ce suferă?”, de exemplu: „este lovit”, „este împins”, „este creat”. Avem categoria pasiunii.

Având răspunsul la toate aceste întrebări, putem fi siguri că un anumit termen pe care-l utilizăm desemnează un existent, un lucru real. Toma va spune că fiindul luat în acest sens, adică drept ceea ce se divide în zece categorii, nu desemnează decât ceea ce există în realitate. Avem astfel o bază sigură în a porni pe urmele esenţei, adică acel ceva care face ca un fiind să fie aşa cum este. Numai din fiind poate fi dedusă esenţa care, asemeni formei aristotelice, se găseşte în lucruri. Abia acum utilizarea judecăţilor este sigură, neexistând riscul de a opera judecăţi fără sens sau conţinând ficţiuni.

Pornind de la acei termeni care desemnează cu siguranţă realităţi, efortul nostru se va îndrepta acum către identificarea esenţei sale, acelui ceva care face ca fiindul să fie ceea ce este, în felul în care este. Căci orice lucru este o suprapunere de niveluri de existenţă, o alcătuire ierarhică în ordine ontologică.

Să luăm exemplul „om”. Avem în faţă un om concret, despre care afirmăm: „acest om este Socrate”. Ceea ce vedem este deci o îmbinare a două niveluri de realitate: el este în primul rând om ca toţi oamenii, adică, înainte de a fi „Socrate” el este om”, dar, spre deosebire de ceilalţi oameni, el este alb, scund, aici, acum, cârn, înţelept, etc, deci Socrate şi nu George Bush.

Categoria substanţei ne spune că el este „om” şi nu „piatră bazaltică”. Celelalte nouă categorii ne spun că, dintre oameni, este vorba despre Socrate.

Astfel, despre fiecare lucru real se pot formula două întrebări: „ce este el în general?” şi „ce este el în particular”. A doua întrebare îşi găseşte răspunsul cu ajutorul categoriilor: în particular, acest om are următoarele însuşiri individuale, în ordinea celor nouă categorii, deci îl identificăm ca „Socrate”. În general însă, ştim deocamdată că el este om.

Abia acum începe ontologia. Faptul de a fi Socrate înseamnă „om într-un fel anume”, iar acest „fel anume de om” este desemnat prin cele nouă categorii. Dar faptul de a fi om înseamnă: „fiinţă într-un fel anume” şi este desemnat de categoria substanţei, adică de esenţă.

Abia în al treilea rând ceva anume are fiinţă (esse), pur şi simplu. Privind acum această ierarhie invers, adică de sus în jos, vom putea spune că tot ceea ce este real, mai întâi „este”, adică fiinţează. În al doilea rând este „fiinţă într-un fel anume”, adică „om”, animal”, „plantă”, „mineral”. În fine, în al treilea rând, este „fiinţă umană (sau animală, sau vegetală) într-un mod particular”. Ceva este fiinţă (adică există) datorită lui Dumnezeu (singurul care poate da fiinţă), este apoi fiinţă de un anume fel (să zicem om) datorită esenţei sale, şi în al treilea rând este un anume om datorită accidentelor sale.

Sintetic, esenţa înseamnă acel ceva, diferit de fiind, prin care şi în care fiindul are fiinţă sau fiinţează. Cu aceasta am obţinut încă un termen fundamental al ontologiei tomiste: fiinţarea. Putem acum să înţelegem mai bine sensul incursiunii de până aici: un lucru concret (fiindul, ens) are un mod de a fi, conform esenţei sale (essentia) şi are fiinţare (faptul de a fi, pur şi simplu), dată în şi prin esenţă. La propriu vorbind, esenţa este un temei intermediar între fiinţă (esse) şi fiind (ens).