Immanuel Kant

El consideră că este posibilă numai ştiinţa despre fenomenele psihicului, dar nu ştiinţa filosofică despre suflet ca unitate a acestor fenomene. La fel consideră el sunt posibile numai ştiinţei naturii despre unele sau alte fenomene care au loc în lume, dar nu ştiinţa filosofică ca atare. El afirmă că este imposibilă ştiinţa filosofică despre Dumnezeu, despre o cauză a tot ce există. El respinge toate probele teoretice despre existenţa în Dumnezeu, dar scrie că trebuie să crezi că există El pentru că această credinţă ne este impusă de raţiune practică adică de conştiinţa morală şi la această treaptă lucrurile nu pot fi cunoscute. Kant a elaborat şi teoria antinomică deosebind 4 feluri de antinomii:

1. Lumea are începu în timp şi spaţiu

2. În lume există lucruri elementare şi individuale şi totul se divide până la infinit

3. În lume există nu numai necesitatea, dar şi libertatea. În lume nu există nici un fel de libertate, totul se face din necesitate.

4. Există Dumnezeu şi El este cauza lumii. Nu există nici o fiinţă supremă care să fie cauza lumii.

Kant consideră că aceste contradicţii sunt proprii nu lumii, ci doar numai raţiunii. El a formulat şi problema premizelor logice ale cunoaşterii afirmând că înainte de a cunoaşte un careva obiect trebuie să dispunem de anumite mijloace de cunoaştere. Aceste premize sunt apriorice în privinţa oricărui om, dar sunt a posteriorice (după experimente) în cazul dezvoltării istorice a omenirii.

Kant a elaborat şi concepţii sociale. El a elaborat teoria imperativului categoric moral conform căruia există o lege morală neschimbată bună pentru toţi oamenii şi pentru toate timpurile şi care determină comportarea oamenilor. El scrie că fapta va fi morală dacă se înfăptuieşte benevol din stimă faţă de legea morală şi amorală când omul este impus să o repete. El vorbeşte despre pacea civică, dar analizează pacea dintre oameni şi state ca scop îndepărtat subliniind că în viaţa oamenilor şi a statelor lupta şi războiul sunt de nelimitat. În revoluţie se vede primejdia distrugerii statului.

IMMANUEL KANT

Născut la Konigsberg în 1724, ca fiu al unui modest meseriaş, muri tot acolo în 1804, după o viaţă dedicată exclusiv studiilor şi meditaţiei. Amănunt interesant pentru viaţa sa este faptul că nu a părăsit niciodată regiunea în care s-a născut, aşa încât, el care era pasionat pentru geografie şi care avea o mare curiozitate pentru lucruri şi întâmplări din lumea întreagă, nu a văzut niciodată un munte. Lecturile sale geografice au fost cu atât mai intense. Studiind la Universitatea din Konigsberg teologia, apoi ştiinţele naturale şi filozofia el şi-a câştigat existenţa ca preceptor în diferite familii cu stare, iar din 1755 îşi începe cariera profesională la aceeaşi universitate ca privat-docent, şi din 1770, deci la 46 ani, ca profesor. Două evenimente deosebit de importante în viaţa sa au izbutit să-i tulbure regularitatea cu care-şi organiza activitatea până în cele mai mici amănunte: lectura cărţii Emile a lui Rousseau şi vestea izbucnirii Revoluţiei franceze.

Kant este marele reformator al gândirii filozofice de după el, introducând în ea o nouă atitudine, pe care el însuşi o aseamănă cu aceea a lui Copernic. Precum faptul că soarele şi bolta înstelată ni se par a se mişca în jurul pământului, atârnă de poziţia noastră faţă de soare, tot astfel de natura simţurilor şi a intelectului nostru depinde faptul că noi cunoaştem lumea aşa cum o cunoaştem. Văzând lipsurile empirismului care admitea în experienţă unica origine şi unica întemeiere a cunoştinţei noastre, fapt prin care ducea la scepticism şi lipsurile raţionalismului dogmatic, care întemeia cunoştinţa de idei înnăscute, Kant caută o bază mai solidă, plecând de la critica şi analiza a înseşi puterii de cunoaştere umană. De aici numele de criticism pentru atitudinea sa filozofică ce căuta a stabili graniţele şi valabilitatea cunoştinţei. El ajunge la o sinteză a empirismului şi a raţionalismului, care înseamnă şi o depăşire a lor.

Faptul că omul are posibilitatea de a avea cunoştinţe apriorice, independente de orice experienţă, cum se vede în matematică, îşi are originea în natura puterii de cunoaştere umană, căci spiritul omenesc dispune de anumite forme, tipare, în care lucrurile lumii externe şi chiar evenimentele sufleteşti trebuie să intre spre a putea fi "cunoscute". Precum ochelarii coloraţi fac ca totul să ne apară în culoarea lor, astfel formele spaţiului şi timpului (care nu sunt realităţi independente de conştiinţa cunoscătoare, ci sunt tocmai formele ei) fac ca toate percepţiile date în simţurile externe şi interne, deci în ceea ce Kant numeşte intuiţie, să ne apară ca orânduindu-se în spaţiu şi depănându-se în timp. Dar pe lângă aceste două forme apriorice ale intuiţiei externe (spaţiul) şi interne (timpul), spiritul cunoscător mai posedă şi alte forme apriorice, acelea ale intelectului, numite categorii, în număr de douăsprezece, dintre care cea mai importantă este aceea a cauzalităţii.

Prin formele intelectului, prin categorii, omul introduce ordine în haosul datelor intuiţiei strângându-le în noţiuni. Categoriile şi formele intuiţiei sunt condiţia oricărei experienţe posibile, deci a oricărei cunoaşteri. Dar precum cunoaşterea umană nu este posibilă decât datorită formelor apriorice de care ea depinde, tot astfel ea nu e posibilă decât pentru că există o lume înconjurătoare pe care o cunoaştem prin aceste forme, aşa precum în imaginea ochelarilor întrebuinţată mai sus, ca să putem vedea lucrurile în culoarea sticlelor, trebuie ca aceste lucruri să existe. Dar ce nu putem cunoaşte este natura în sine a lucrurilor înconjurătoare, aşa cum ele sunt fără de formele spiritului nostru. Lucrul în sine "das Ding an sich", noumenul, ne rămâne necunoscut, el fiind totuşi condiţia necesară ca noi să-l cunoaştem, cel puţin aşa cum ne apare, potrivit formelor minţii noastre, га reprezentare, ca fenomen.

Ceea ce ne este dat în experienţă, adică lumea aşa cum ne apare, nu cum este în sine, devine obiectul ştiinţei, care astfel are deplină valabilitate în domeniul lumii fenomenale. Astfel Kant stabileşte dreptul şi siguranţa ştiinţei dar înlăuntrul anumitor margini, acelea care o fac perfect valabilă înăuntrul lumii fenomenale, dar o şi reduc numai la ea.

De îndată însă ce omul vrea să treacă dincolo de acest domeniu, cunoaşterea noastră nu mai este ştiinţifică, nu mai este cunoaştere ci numai părere. Dar mintea omenească a simţit de totdeauna impulsul puternic de a se depăşi, pentru a ajunge la o concepţie definitivă şi unitară a universului. Acesta este motivul pentru care a existat întotdeauna preocuparea metafizică şi religioasă. Kant îi recunoaşte îndreptăţirea deşi nu-i poate atribui valabilitate ştiinţifică.

Activitatea unificatoare a spiritului, neputându-se mulţumi cu înşiruirile cunoştinţelor bazate pe cauzalitate şi pe celelalte categorii ale intelectului, a căutat să le reducă la concepţii cuprinzătoare şi unitare ale raţiunii, pe care Kant le numeşte, după Platon, idei.

Astfel sunt ideea de suflet (psihologică), de lume (cosmologică) şi de Dumnezeu (teologică). Aceste idei nu intră în domeniul ştiinţei, ele nefiind dobândite din experienţă, totuşi filozofia şi teologia se pot ocupa cu ele, rămânând însă conştiente că prin aceasta au ieşit din "câmpul productiv al experienţei", deci din sfera cunoştinţei general-valabile. Ideile de suflet, lume şi Dumnezeu sunt principii regulative, care conduc activitatea noastră ştiinţifică şi practică, în care, fără a avea siguranţă absolută, lucrăm totuşi ca şi când ar exista un suflet, un cosmos şi Dumnezeu. Totuşi credinţa în Dumnezeu, ca şi aceea într-un suflet nemuritor, deşi nu pot fi ştiinţific probate, nu pot fi nici combătute ştiinţific. Domeniul credinţei (ca şi acel al metafizicii) rămâne astfel separat de acel al ştiinţei, dar rămâne în toată îndreptăţirea sa, îndreptăţire căreia Kant îi găseşte argumente de natură practică, deci de natură etică.