Interpretări de texte filosofice

Introducere

Conceptul de om:

Când se urmăreşte delimitarea unui concept, se dă – de obicei – o definiţie. În cazul conceptului de „om”, orice definiţie pune accent pe una din trăsăturile lui:

- un anatomist va da o definiţie ce diferenţiază omul din punct de vedere anatomic de celelalte animale

- un psiholog invocă trăsături ale conştiinţei umane şi ale vieţii sufleteşti specifice omului

- un teolog creştin va spune că omul este fiinţa creată de Dumnezeu după chipul şi asemănarea sa, că este supus păcatului originar şi că Iisus Hristos l-a mântuit prin jertfa sa.

Răspunsurile cu privire la o astfel de problemă ne mulţumesc în măsura în care corespund aşteptărilor noastre. Există cazuri în care definiţii precum cele anterioare nu răspund aşteptărilor. Această lipsă în raport cu aşteptările oamenilor este compensată prin filozofie.

În filozofie problema omului este abordată prin două tipuri fundamentale de atitudini: o serie de filosofi consideră că omul are un specific ce poate fi surprins şi, de aceea, poate fi definit; alţii cred, dimpotrivă, că nu pot fi desprinse trăsături care să aparţină oricărui om şi, drept urmare, omul nu poate primi o definiţie – el devine ceea ce el însuşi se face (este absolut liber să-şi stabilească esenţa).

Descartes defineşte omul drept „Un lucru ce cugetă”. Pentru el trăsătura caracteristică a omului este gândirea (în termeni cartezieni „cugetarea” – vezi ce înseamnă cugetare în text). Pentru Descartes omul prezintă două laturi: are un trup (de studiul căruia se ocupă ştiinţele naturii); este „lucru ce cugetă” – din perspectiva filosofiei. Cea de a doua latură îl diferenţiază strict de celelalte fiinţe.

Pentru Bergson omul nu poate fi definit ca Homo Sapiens (aşa cum a fost înţeles până acum), ci ca Homo Faber, ca fiinţă creatoare de unelte. Deosebirea omului de celelalte fiinţe se face – în cazul lui Bergson – pe baza produselor sau rezultatelor inteligenţei: inteligenţa animalelor le permite să recunoască un obiect fabricat sau chiar să folosească o serie de obiecte ca unelte, în timp ce inteligenţa umană este capabilă de a crea „unelte de făcut unelte, şi de a varia la infinit fabricarea lor”.

Lucian Blaga atacă problema omenescului printr-o critică a perspectivei biologiste (prin care vizează în special filosofia bergsoniană). Fiinţa umană nu poate fi delimitată, în raport cu animalul, pe planul inteligenţei. Din această perspectivă, spune Blaga, deosebirea este una graduală şi nu esenţială. Omul este produsul a două mutaţii: una biologică (şi din acest punct de vedere deosebirea dintre om şi animale nu este esenţială) şi una ontologică (mutaţie în plan existenţial – o mutaţie esenţială), prin care se poate stabili specificul omului. Omul este unica „existenţă întru mister şi pentru revelare”, este captat de un destin aparte, de un destin creator. Modul său specific de a exista explică de ce el este în stare uneori să meargă până la autonimicire, să renunţe „la avantajele echilibrului şi la bucuriile securităţii”

Pico della Mirandola se înscrie în cea de-a doua categorie: omul nu a fost creat după vreun arhetip (nu are o esenţă), ci este liber să-şi dea singur esenţa (să se facă ceea ce el doreşte); poate să decadă „în cele de jos, ce sunt lipsite de inteligenţă”, sau poate să renască „în cele de sus, ce sunt divine”.

Pentru Pico della Mirandola omul nu are o esenţă, ci el se face pe sine, îşi dă singur esenţa – idee reluată în epoca noastră de gânditori precum Sartre şi Heidegger. Cu toate că Mirandola respinge ideea existenţei unui specific al omului, este de remarcat dimensiunea căreia se datorează această respingere: libertatea, dimensiune specific umană.

Chiar prin ea omul îşi pierde posibilitatea de a se autodefini; el poate fi considerat singura fiinţă liberă, însă această libertate îl face imprevizibil şi de aici dificultatea în stabilirea esenţei sale. Numai întrucât este liber, omul nu posedă o altă trăsătură prin care să poată fi definit.

Măreţia omului (Blaise Pascal – Scrieri alese)

Filosofia lui Pascal nu este un sistem, o expunere conceptuală şi speculativă, ci o experienţă a gândirii aflată în meditaţia asupra omului, universului sau credinţei creştine; este rezultatul unui spirit pasionat, deosebit de sensibil faţă de frământările şi contradicţiile existente în om şi în epoca în care el a trăit (în istorie).

Textul Cugetărilor a fost plasat de către exegeţi fie pe linia unei teologii protestante sau catolice (din punct de vedere al orientării religioase), fie a fost considerat o anticipaţie a pragmatismului, existenţialismului sau iraţionalismului contemporan (din punct de vedere filosofic). Un Bergson îl considera pe Pascal precursorul curentului sentimental (unde sentimentul are sensul de cunoaştere imediată şi intuitivă - sens prezent în secolul al XII-lea).

Problema capitală a filosofiei pascaliene este armonizarea raţiunii cu credinţa, dar peste tot ne urmăreşte, ca o umbră, problema omului. Şi e dificil a-l defini, căci el se lasă condus de inimă, iar “Inima are raţiuni pe care raţiunea însăşi nu le cunoaşte” – idee care în ochii unora a trecut drept sofism; dacă facem însă distincţia între cele două sensuri cu care este folosit conceptul “raţiune”, se observă intenţia lui Pascal de a prinde pe calea raţiunii ceea ce este mai intim sufletului omenesc.

Două tendinţe l-au marcat în mod deosebit pe Pascal. Prima – înclinaţia sa spre tehnică – provine din încrederea oarbă pe care o acordă raţiunii, iar cea de-a doua – credinţa puternică în existenţa lui Dumnezeu – este rezultatul îndoielii şi neliniştii ce-i umplu sufletul şi-l ispitesc să dizolve sensul vieţii (aşa cum este el văzut de majoritatea oamenilor) sau chiar orice sens.

De aici rezultă contradicţiile de care Pascal se izbeşte pretutindeni, contradicţii pe care le întâlneşte, în mod inevitabil, şi în sufletul omenesc: “Ce himeră mai este şi acest om? Ce noutate, ce monstru, ce haos, ce îngrămădire de contradicţii?!” “Himeră”, pentru că omului nu-i poate fi dată vreo esenţă – nu este ceva anume; “noutate”, întrucât de fiecare dată când îl cercetăm descoperim tot altceva; “monstru”, deoarece este capabil de lucruri neaşteptate şi josnice; “haos”, pentru că nu-i putem explica toate faptele pe calea raţiunii – şi nici nu le săvârşeşte din raţiune.

El insistă asupra unei singure afirmaţii – omul este o îngrămădire de contradicţii: “Judecător al tuturor lucrurilor, imbecil vierme de pământ; depozitar al adevărului; îngrămădire de incertitudine şi de eroare; mărire şi lepădătură a universului.”

Pentru Pascal sunt evidente şi contradicţiile între gând şi faptă, între ceea ce este în realitate şi ceea ce omul afirmă – sursă permanentă a erorii: “Dacă se laudă, eu îl cobor” (pentru că în realitate e josnic – “Cine vrea să devină înger cade în cealaltă extremă”, spune el); “de se coboară, îl laud” (pentru că în realitate e măreţ) “şi-l contrazic mereu până ce reuşeşte să înţeleagă că este un monstru de neînţeles”.

În aceeaşi scriere (Cugetări) Pascal explică oarecum de ce consideră omul drept un monstru, raportându-se la credinţă: “Nepăsarea [omului] într-o chestiune în care e vorba de el însuşi, de eternitatea lui, de soarta lui, mă irită mai mult decât mă înduioşează; ea mă uimeşte şi mă înspăimântă; e un monstru pentru mine.”

Un creştin, unul adevărat, trebuie să fie capabil – spune Pascal – să recunoască contradicţiile omului: mizeria lui se trage din păcatul originar, iar măreţia dintr-o vocaţie divină. Sursa acestei contradicţii este raţiunea, căci ea este capabilă să servească orice cauză. Datorită ei suntem supuşi păcatului originar, dar în acelaşi timp prin ea îşi poate dovedi omul măreţia: “Omul este aşa de mare, încât măreţia lui reiese şi din aceea că el se ştie (s. n.) nenorocit”.

Doar raţiunea este sursa nenorocirilor pe care le suportă omul, dar în acelaşi timp ea conferă cu adevărat măreţie existenţei: “Un copac nu se ştie nenorocit. Este adevărat că, să te vezi nenorocit înseamnă să fii cu adevărat; dar înseamnă şi că eşti mare dacă ştii că eşti nenorocit.” Toate nenorocirile în care se afundă omul dovedesc măreţia lui. “Sunt nişte nenorociri de mare senior, de rege deposedat…”

Măreţia şi adevărul sunt rezultate ale suferinţei umane; cu toate că este pândit peste tot de eroare, omul năzuieşte întotdeauna la adevăr – şi de aceea îl caută cu atâta aviditate; este făcut pentru a-l căuta, şi în aceasta stă principiul demnităţii umane: “Omul nu este decât o trestie, cea mai slabă din natură; dar este o trestie cugetătoare”.