Istoria Filosofiei Moderne și Contemporane

1. Conceptul de modernitate

şi trăsăturile sale distinctive

Definim modernitatea ca fiind procesul istoric prin care a trecut cea mai mare parte a culturii europene între secolele al XV-lea şi al XVII-lea, ca urmare a eforturilor teologiei creştine medievale de a se desprinde de tradiţiile premoderne. Acest proces a fost rezultatul direct şi indirect al etapelor de dezvoltare ale problemelor teologiei creştine catolice: unele concepte ale modernităţii au rezultat direct din eforturile de clarificare ale propriei poziţii ale teologiei, altele au fost rezultat accidental al lor, favorizat de contextul istoric şi ştiinţific al epocii amintite. Astfel, cultura medievală a fost puternic marcată de un eveniment central al ei care poate servi drept punct de reper teoretic pentru înţelegerea celor mai caracteristice evenimente ale sale. În anul 1277 au fost cenzurate un număr de 219 propoziţii profesate în mediul scolasticii pariziene care reprezentau sinteza gândirii neoplatoniciene şi aristotelice de provenienţă greco-arabă. Aceste propoziţii propuneau imaginea unui univers ordonat ierarhic, în care diverşi mediatori realizau trecerea de la conceptul acţiunii divine la cel al efectului ei în lumea creaturii. Teologia creştină, mai cu seamă cea de tradiţie augustiniană, a reacţionat la o asemenea viziune asupra lumii, devenind autoarea cenzurii de la 1277 şi propunând implicit existenţa unui univers infinit şi omogen, fără nivele privilegiate calitativ, pentru a putea apăra principiile omnipotenţei divine şi cel al raportului nemediat între Creator şi creatură. Putem argumenta poziţia conform căreia majoritatea evenimentelor care definesc modernitatea conţin cel puţin o legătură de coerenţă logică cu acest eveniment.

În primul rând, revoluţia cosmologică, lansată de Nicolaus Copernic şi continuată de Galileo Galilei şi Isaac Newton, a reprezentat afirmarea existenţei unui univers infinit şi omogen, în care existenţa unor legi comune garantează omogenitatea calitativă a elementelor. Infinitatea universului material a repus în dicuţie astfel raporturile dintre om şi Dumnezeu, locul subiectivităţii în univers şi raporturile omului cu istoria. Prin urmare, se poate spune că între revoluţia ontologică din 1277 şi revoluţia cosmologică ulterioară există o succesiune cel puţin temporală.

În al doilea rând, emergenţa subiectivităţii a reprezentat pentru modernitate reevaluarea valorii subiectivităţii active, prezente într-o lume în care sensurile depind în mare parte de intenţiile de cunoaştere ale subiectului. Ideea că spaţiul de maximă certitudine al lumii este subiectivitatea are o origine carteziană, dar ea este un bun comun al modernităţii şi este rezultatul indirect al eforturilor teoriilor subiectivităţii axate pe conceptul voinţei (Sfântul Augustin) şi conceptul intenţiei (Avicenna).

În al treilea rând, fenomenul Reformei a afirmat eliberarea subiectivităţii de condiţionările ierarhiei ecleziastice, afirmând dreptul individului de a de a stabili un raport nemediat cu Creatorul, într-o lume în care obiectele sunt egal distanţate de Creatorul lor în cadrul statutului lor de creaturi. Această egală distanţare a produs şi conceptul unui operator valoric universal al tuturor obiectelor născut în mediul reformei, şi anume conceptul de marfă, care a sprijinit ascensiunea burgheziei ca arhetip social al modernităţii.

În al patrulea rând, tradiţia ştiinţei experimentale se naşte ca ideal ştiinţific în filosofia lui Francis Bacon (în lucrarea Noul Organon), dar are legături certe cu asumarea unui model al lumii infinit şi omogen, în care absenţa unor repere eterne şi universale ale cunoaşterii permite reinventarea lor periodică în funcţie de datele unei ştiinţe experimentale, marcate de o metodă inductivă, care are drept corespondent metafizic existenţa unui infinit compus din obiecte individuale a căror cunoaştere nu necesită prezenţa unor intermediari universali.

În al cincilea rând, dezvoltarea în secolul al XIV-lea a nominalismului filosofic la William Ockham (prin negarea valorii reale a realităţilor universale şi reducerea lor la statutul de simple semnificaţii ale limbajului), şi al intenţionalismului filosofic la Duns Scotus (prin negarea aceleiaşi valori reale a realităţilor universale şi reducerea lor la statutul de simple intenţii ale subiectivităţii cunoscătoare) a reprezentat un alt efect al documentului de la 1277 care a marcat profund conştiinţa intelectuală europeană.

Geneza modernităţii este un fenomen mai complex decât aceste câteva evenimente: la ele se pot adăuga alte câteva experienţe ale omului european: descoperirea alterităţii radicale în epoca marilor descoperiri geografice, discursurile despre societăţile utopice, naşterea laicatului, ascensiunea capitalului, etc., fenomene care compun în mod esenţial modernitatea. Astfel, trecerea de la premodernitate la modernitate este un fenomen tipic al societăţii europene realizat istoric fără ca el să fi fost încheiat în marginile geografice ale culturii europene.

2. Tradiţia raţionalistă:

Descartes, Leibniz, Spinoza

Emergenţa conceptului de subiectivitate în filosofia modernă a generat o idee proprie întregii modernităţi: sinele este locul privilegiat al constituirii sensului lumii, iar valoarea acestui sine poate fi decisă în funcţie de stabilirea surselor corecte ale cunoaşterii. Totuşi, tradiţiile au diferit în interpretarea valorii unei asemenea presupoziţii filosofice, în sensul în care, pe de o parte, tradiţia filosofiei anglosaxone a susţinut stabilirea empirică, pe baza experienţei sensibile, a acestor surse (constituind astfel empirismul clasic), în vreme ce tradiţia filosofică continentală, mai ales cea franceză şi germană, a indicat facultatea raţională drept sursă a certitudinilor şi a constituirii adevăratei experienţe subiective (constituind astfel raţionalismul clasic).