Judecata Estetică și Judecata de Valoare

Repunerea în discuţie şi analiză a unei astfel de probleme are atat o finalitate teoretică, cat şi una practică. Disocierile pe care le încercăm vor fi utile nu numai esteticienilor şi criticilor de artă, ci şi altor specialişti sau marelui public, în măsura în care aceştia vor să se bucure de valorile artei şi să le ia ca repere fundamentale în actul de educaţie şi formare al unei gandiri moderne. Trebuie reţinut înca de la început, că nici un sistem sau tratat de estetică nu poate ocoli această problemă. Analiza ar fi mai săracă şi chiar fără noimă dacă am ocoli din intenţie sau necunoaştere, istotia modernă a problemei, care şi ea, la randu-i are radacini mai vechi.

Un prim aspect care se cere înainte de orice alte consideraţii clarificat este cel cu privire la judecată şi apoi la judecata estetică, mai exact judecata în estetică. În sens general estetica utilizează termenul de judecată în toate accepţiunile filosofice şi psihologice în care se desemnează o luare de poziţie de către gandire asupra unei relaţii sau raport. Din acest raport însă, se desprind trei sensuri: a) facultate de a gandi şi a concepe o relaţie, cat şi de a afirma sau nega ceva despre ceva în această relaţie; b) un act mental prin care se operează această relaţie; c) rezultatul acestui act, adică fraza formulată verbal pe care o exprimă actul gandirii.

În sens general judecăţile de valoare sunt considerate în genere acele judecăţi care au un caracter normativ, în sensul că aprobă sau dezaprobă ceea ce ele apreciază în domeniul estetic, moral sau logic. Estetica utilizează toate aceste tipuri de judecăţi, inclusiv pe cele neutre, dar încă de la constituirea sa, estetica şi-a orientat atenţia specială spre judecăţile de valoare ca fiind cele mai utile în sfera sa de acţiune. Ele sunt socotite cele mai importante în primul rand pentru faptul ca formulează aprecieri asupra produselor creaţiei artistice, operelor de artă, spectacolelor din natură şi societate etc, aprecieri care servesc la identificarea şi punerea în circulaţie a valorilor artistice.

Marea problemă însă s-a ivit în legătură cu caracterul lor particular, relativ la subiectivitatea aprecierii şi la pretenţia acesteia de a avea acces la universalitate, deci de a fi simultan subiective şi universal-necesare pentru toţi indivizii. Estetica modernă, inaugurată de Alexander Baumgarten încă de la debutul său a considerat acest tip de judecată, ca judecată de gust, de plăcere sau neplăcere faţă de obiectul reflectat, însă la acea epocă în loc de a analiza noţiunea de frumos pentru el însuşi, cu toate semnificaţiile sale semantice, suntem plasaţi pe un punct de vedere al spectatorului sau al auditoriului şi obligaţi să ne punem problema ce determină în noi senzaţia de frumos? Obiectul, calităţile sale, educaţia noastră, un ceva preexistent de tipul Wertgefuhl?

Analiza acestei probleme s-a distribuit spontan pe două direcţii: a) pe una a idealismului intelectual; b) a unui realism empirist, poziţii care s-au dovedit pană la urmă complementare şi chiar cu trecere din una în alta. În prima orientare, idealismul intelectual, s-au înscris un Leibniz, Baumgarten şi mai tarziu Immanuel Kant. Pe cealaltă poziţie, realismul empirist, s-au plasat alţi ganditori, nu mai puţin celebri, care reduceau frumosul – obiectul judecăţii estetice – la sentimentul sau senzaţia de plăcere fizică. Abatele Dubos, în 1719, considera că judecata de gust nu depinde de raţiune, deşi aceasta are şi o componentă universală. El declara că toţi oamenii sunt apţi să judece versurile şi tablourile, pentru că toţi oamenii sunt sensibili şi că efectul versurilor şi al tablourilor cad sub sentimente. Acest curent este mai prezent în empirismul englez, acolo unde lordul Kames, D. Hume, Fr. Hutcheson şi Ed. Burke se întrec în retorica judecăţilor estetice de tip empirist senzualist, şi care, orice s-ar spune, au avut o puternică influenţă, prin psihologie, asupra lui I. Kant. Dintre aceştia, poziţia cea mai emblematică a avut-o D Hume, cu acel faimos exemplu din eseul său „Despre norma gustului” în care, Sancho Panza, celebrul erou din Don Qujote, cuvantează despre două rude ale sale că, dintr-o înghiţitură de vin, fiind probabil foarte bun oenologi, au pus în evidenţă două puncte de vedere în judecata de gust, fără să fie deloc specialişti în degustări sau abili teoreticieni ai gustului estetic. Şi apoi, cum ne spune Gerard Genette, care a comentat pe larg acest exemplu în cartea sa „Relaţia estetică”, „ca şi gustul de fier sau de piele, gustul de fragă sau piatră de puşcă se doreşte a fi o observaţie oricat de puţin verificabilă, dar la urma urmei, cand majoritatea muritorilor se apleacă asupra unui pahar de vin, cel mai adesea nu-i pentri a-i ghici provenienţa, şi nici doar pentru a analiza un buchet sau o savoare, ci pur şi simplu, cum spune cantecul, pentru a şti dacă vinul este bun, adică dacă place” (1, p.70), în planul nostru cat de reală este valoarea estetică şi cat ne putem bucura de însuşirile ei, fie şi prin normele de gust.

De aici rezultă, deocamdată printr-o simplă intuiţie, că subiectivul prevalează asupra obiectivului, indiferent ce e acesta, adică în ce ipostază se prezintă. De aceea, punctul de vedere al apriorismului kantian merită adancit în explicaţii şi preluat în sens.

La I. Kant judecata de gust este estetică şi se referă la faptul că ea nu este în primul rand o judecată logică de cunoaştere, ci o judecată al cărui principiu determinant nu poate fi decat cel subiectiv. Acest principiu determinant nu este altceva decat un sentiment de plăcere sau neplăcere pe care îl încearcă subiectul în relaţie cu un obiect sau o reprezentare a sa. Avand expresia: „Obiectul acesta este frumos” (...) judecata nu face altceva decat să exprime un sentiment personal, o experienţă personală în relaţia cu acel obiect.

Kant raportează aprecierea estetică la modelul gnoseologic şi extinde relaţia paradigmă pe care o avem cu obiectele sensibile, încat este posibilă o colaborare gnoseologică a imaginaţiei şi intelectului – noetha cu aistheta. Imaginaţia nu lucrează independent de obiect, ea îl reproduce în linii esenţaile, îl schematizează, nu îl imită pur şi simplu, iar intelectul îşi împlineşte funcţia integral, finalizand opera imaginaţiei în concept. În judacata de gust acest raport dintre imaginaţie şi intelect se complică oarecum, ceea ce îl face pe Kant să definească această relaţie dintre facultăţi ca „joc al facultăţilor”. Implicaţiile acestui joc, cu reguli încă obscure produc în concepţia lui Kant, în mod spontan, sentimentul de plăcere. De la judecata obişnuită – cea cu funcţie gnoseologică – stimultană de o multitudine de exemple, judecata de gust este numai a exemplului, a unui caz unic, dar ea poate uni situaţia de moment, „acest obiect”, cu acordul constant (în toate cazurile asemănătoare) al subiectului – „este frumos” extinzand singularitatea. Această extensie îi permite lui Kant să se apropie cu judacata estetică de judecata logică.

După formă, judecata de gust este singulară (judecată în care se caută o proprietate a unui lucru) - „acest obiect”, dar ea nu se pronunţă asupra nici unei proprietăţi. Raza aserţiunii sale – „este frumos” – depăşeşte limitele particularului. Pe de altă parte, iese în evidenţă şi o altă particularitate: cantitatea judecăţii estetice este mai mare decat cea a judecăţii logice de