Postmodernismul și Abordarea Metafilosofic a Culturii

Prezentare generală

Resistematizez în acest curs câteva dintre ideile expuse în cartea mea intitulată Pragmatică şi postmodernism. Despre jocul raţionalităţii şi presupoziţiilor în abordarea metafilosofică a culturii, Editura SOLNESS, Timişoara, 2002. Ca şi acolo, voi urmări să surprind – pe parcursul întregului curs – jocul raţionalităţii şi presupoziţiilor în două din ipostazele contemporane de abordare metafilosofică a culturii: modernismul şi postmodernismul. Consider metafilosofice eforturile postmoderniştilor sau postfilosofilor de a evidenţia şi înţelege pluralismul practicilor în cultură, chiar dacă unii dintre ei se pronunţă vehement împotriva oricărei forme de teoretizare sau, cel puţin, împotriva manierei tradiţionale de a soluţiona problema legitimităţii unui demers cultural. Însăşi angajamentele şi practicile lor culturale vin în sprijinul aprecierii de mai sus şi îmi conferă, deocamdată, suficientă motivaţie pentru abordarea uneia dintre interogaţiile ce au marcat cultura actuală (postmodernism sau ultramodernism?) sub formă de relaţie disjunctivă neexclusivă.

Poziţia metodologică din care am considerat că îmi pot îndeplini mai bine obiectivul propus este cea a analizei neformale, promovând spiritul critic de gândire şi claritatea exprimărilor în limbaj, proprii filosofiei analitice. Totodată, încerc să îmbin demersul critic de clarificare conceptuală specific acestei filosofii cu tehnica postmodernistă a juxtapunerii ideilor prin colaj de citări sau parafraze. Doresc să folosesc această tehnică mai mult ca instrument persuasiv, nu să mi-o asum ca mod de filosofare, valorizând-o sub formă de procedură stilistică cu efecte benefice în planul argumentării. Rezultatul sper să fie un text agreabil, chiar dacă uneori înţelegerea lui devine posibilă numai prin urmărirea demonstraţiei în mod strâns. Tot metodologic, conceptele raţionalităţii şi presupoziţiei sunt propuse drept chei de lecturare a disputei modernism–postmodernism ca joc cultural al trecerilor neîncetate dinspre realism, obiectivism sau fundaţionism înspre nominalism, subiectivism sau relativism (şi invers): fie în varianta metafilosofică a progresiei sau/şi regresiei discursive, fie în cele aşezate de specialiştii contemporani sub oblăduirea postfilosofiei.

1. Progresie sau/şi regresie metadiscursivă în abordarea filosofică a culturii

Ideea coordonatoare a capitolului de faţă este că ruptura între demersul cultural postmodernist şi abordarea metafilosofică a culturii nu e atât de profundă precum pretind unii dintre adepţii postmodernismului atunci când vorbesc de o cultură post-filosofică. Deşi aceştia susţin că poate fi percepută numai printr-un salt dincolo de limitele modernismului, ruptura nu constituie o prăpastie de netrecut întrucât, cel puţin din punct de vedere al raţionalităţii şi presupoziţiilor asumate, practicile culturale postmoderniste dobândesc un fel de încărcătură metafilosofică tacită. Evidenţierea încărcăturii de acest gen poate avea loc îndeosebi sub forma explicitării angajamentelor metaraţionale subiacente unor astfel de practici în cultură, precum cel de proclamare a sfârşitului erei raţionalităţii, cel de denunţare a regulilor societale metaprescriptive sau altele. Argumentul dezvoltat e că, deoarece saltul postmodernist antrenează nu o cădere a omului din statutul de fiinţă culturală ci depăşirea unor limite pe care cultura oricum i le fixează arbitrar, jocul limitelor reprezintă adevărata problemă a culturii postmoderne şi nu saltul ca atare

1.1. Perspectiva metateoretică de abordare a culturii

Susţinerea că reacţia împotriva paradigmei epistemologice a modernităţii reprezentă o atitudine constantă a postmodernismului în filosofie ţine mai mult de domeniul banalităţii decât de cel al excelenţei filosofice. E un loc comun a spune că încercările moderniste de căutare a certitudinii epistemice, de fundare sau întemeiere absolută a cunoaşterii au căzut sub acuzaţie şi că reconstrucţia raţională a condiţiilor cunoaşterii a fost socotită un ideal cel mai adesea incoerent cu abordarea postmodernistă a culturii. Din punct de vedere al provocărilor ultracontemporane adresate modernismului, renunţarea la un atare ideal ar echivala măcar cu depăşirea viziunii epistemologice din filosofia tradiţională, dacă nu cu moartea sau sfârşitul filosofiei.

Potrivit tradiţiei, a cărei perspectivă epistemologică este bine încetăţenită şi în filosofia românească actuală, reflecţia teoretică a însoţit orice întreprindere omenească desfăşurată cu scopul producerii de informaţie. Se consideră că odată adunată informaţia în sistem [Botezatu, P., 1973, p. 91.], ea dobândeşte – sub titulatura de ştiinţă, aşadar nu de cunoaştere ocazională – o dimensiune accentuat critică ce urmează îndeaproape drumul sinuos al cercetării şi practicii ştiinţifice. De altfel, tot pe seama evidenţei poate fi pus şi faptul că cel mai adesea critica teoretică a manifestat tendinţa de a se insera în mersul cunoaşterii [Pârvu, I., 1974, pp. 11-12].

Neputându-se desprinde însă din ţesăturile limbajului filosofic, intervenţia critică ajunge de obicei să aibă loc ulterior construcţiilor teoretice, preluând şi prelungind, uneori la modul absolutizant, noi elemente asupra activităţii cognitive. Punctul de vedere susţinut aici este că, prin raportare critică, orice demers cultural (filosofic, ştiinţific, artistic etc.) focalizează în sine perspective teoretice extrem de variate, iniţiind un fel de „progresie sau/şi regresie metadiscursivă”. Ar cădea sub acest fenomen nu doar întreprinderile teoretice aparţinând diferitelor domenii ale culturii sau cunoştinţele vehiculate de enunţuri, cum se credea tradiţional, ci toate întrebuinţările date prin enunţuri acestor cunoştinţe, altfel spus pluralitatea demersurilor sau practicilor culturale.

Jocul perspectivelor teoretice se amplifică atunci când filosofia este înţeleasă ca o practică culturală printre altele, mai ales dacă sarcina ei tradiţională de identificare a presupoziţiilor sau asumpţiilor de fundal se însoţeşte cu cea de relaţionare a acestora sub formă de acte discursive proprii (acte de presupunere) sau aflate în proximitatea lor epistemică (acte de cogniţie, acte de credinţă etc.). Raportându-se critic la asemenea acte, filosofia devine metafilosofie şi îşi asumă o nouă sarcină: de a identifica pentru orice practică culturală fundalul (background), angajamentele (commitments) şi cadrele de lucru (frameworks) ale gândirii.

Aceste elemente extralingvistice constituie încărcătura metaraţională de care nici un demers teoretic (cultural, artistic, ştiinţific, filosofic, religios ş.a.m.d.) nu poate scăpa decât autoiluzionându-se. Menirea lor culturală e aceea de a fixa metadiscursiv, sub forma presupoziţiilor, condiţiile absolut necesare ce trebuiesc satisfăcute pentru ca o stare oarecare de lucruri să fie posibilă şi inteligibilă raţional sau, altfel spus, de a evidenţia precondiţiile raţional imaginabile trebuitoare împlinirii acţiunilor şi vieţii umane. Vom vedea că presupoziţiile se instituie şi se instanţiază ca precondiţii de acest fel mai cu seamă printr-un demers, în acelaşi timp, autoreferenţial şi autoreflexiv.