Retorică

I. MOMENTUL ACTUAL AL RETORICII

Mitizare şi demitizare la început de mileniu

Să pornim de la următoarea premisă: epoca noastră excelează în fuga de realitate. Sigur că este o simplificare - poate nedreaptă, poate vulnerabilă în faţa argumentelor contrare -dar ne dă o direcţie de analiză critică pe argumente ce pot sluji retoric la aflarea unor adevăruri despre postmodernitate.

Când ne refugiem de real, mitizăm. Dicţionarul defineşte mitul drept o credinţă (a widely held but false belief) al cărei adevăr e acceptat necritic. Pe de o parte, un concept care caută să-şi „absoarbă” receptorul, să-l atragă în cursa supunerii lui, ajunge la rang de mit. Pe de altă parte, pentru a ajunge aici, conceptul respectiv trebuie să beneficieze la un moment dat de un public larg, de o colectivitate care îl adoptă. Demitizarea va demonta felul eronat de a privi lumea, sau un aspect al ei, mergând pe atacul „idolilor” lui Bacon, de exemplu. Francis Bacon, în vremea Renaşterii elizabetane, a expus erorile inteligenţei umane sub denumirea de idoli, grupaţi astfel: Idola Tribus (prejudecăţi moştenite); Idola Specus (prejudecăţile propriei personalităţi scoase din inconştient); Idola Fori (idolii pieţii, discuţiilor publice); Idola Theatri (falsul transmis de sisteme de gândire). Mitizarea, deci, se perpetuează în zilele noastre şi se poate eticheta şi analiza în diverse chipuri. Adoptăm mai jos cele zece segmente propuse şi denumite de academicianul Mircea Maliţa în Academica (revistă editată de Academia Română) nr. 66-67/sept.-oct. 2007, pp. 45-50. Precizăm că Mircea Maliţa e înclinat să înglobeze cele zece „mituri” (titlul articolului este „Zece mituri contemporane”) printre ultimii doi idoli ai lui Bacon.

-Imaginea. Maliţa porneşte de la orele petrecute de contemporanii noştri în faţa televizorului. Lumea e văzută în imagini, de la războaie în direct şi catastrofe în timp real la ştiri scurte şi rapide, în flash-uri care n-ar mai lăsa loc pentru spectator să se întrebe: ce există în spatele imaginii? Lipseşte astfel o a treia dimensiune – adâncimea. De ea depinde capacitate de interogaţie şi cunoaştere a realului care se aşteaptă de la omul actual. Suntem deprinşi să căutăm în imagine elementele fundamentale picturale cum ar fi: linia, culoarea, tonurile, proporţiile. De ce nu ne-am întreba mai mult şi despre compoziţie (ea opune juxtapunerii întâmplătoare dispunerea coerentă a obiectelor) sau ritm? Ritmul ar fi sintaxa discursului plastic; ritmul dă tensiune şi forţă, creând timp în ceea ce este non-temporal. In mitul modern trebuie să ne educăm să parcurgem pas cu pas, într-o adevărată descoperire, ceea ce contemplăm.

-Valoarea. Ea este dată de raţionamentele care situează pe scări sau ierarhii elemente de morală (Ce e mai bun? Ce e mai rău?), de estetică (Ce e mai frumos? Ce e mai puţin frumos?), de adevăr (Ce e cert? Ce e mai puţin cert?). Maliţa e de părere că adjectivele utilizate în aceste interogaţii „ne joacă feste”, adică din adjectiv se ajunge la substantivul care declanşează o operaţiune de reificare. Concluzia lui Maliţa: transformarea în mit a valorii e încă o fugă de realitate. Valoarea, din perspectivă filosofică, este o noţiune practică, pentru că ne permite evaluări, ne permite să stabilim care dintre realităţi sunt bune, ori dezirabile, ori importante. Dacă prin valoare se obiectivează activitatea creatoare a omului, se apreciază că natura nu are valori; ar trebui să scoatem din discuţie limba naturală, căci se prezintă vorbitorilor ca un dat. Folosirea ei este conformă normei fundamentate de tradiţie. Există un act voluntar, de urmare a normei cu conştiinţa accederii la valoare. E, poate, o altă demonstraţie decât a lui Maliţa că în vremurile noastre se mitizează valoarea. Se reorientează exprimarea de la destinaţia iniţială a limbii naturale (care este redarea cunoaşterii despre realitatea sensibilă) spre scopul derivat de utilizare în sferele înalte ale culturii.

-Credinţa. Intrebările cheie la acest capitol ar fi: Ştii sau crezi? Ştii sau crezi că ştii? Distincţia între adevărat şi fals o dată obliterată, cresc abuzurile şi fraudele. Se confundă cunoştinţele cu opiniile şi includerea lor în aceeaşi categorie e un pas spre mitul credinţei. Făcând un mic excurs în istorie, se pare că Socrate (prin Platon) a cerut ca, pentru a fi cunoştinţe, opiniile să fie adevărate, însoţite de argumente, dovezi şi probe. Insă astăzi luăm notă că ştiinţa îşi consideră propoziţiile ca fiind adevăruri relative. Iar postmodernitatea, după ce suprimă obiectivitatea, consideră că un enunţ ştiinţific este definibil ca o opinie care întruneşte consens.

-Cultura. Intrebăm retoric: Cum să te atingi de ea, când ea conferă identitate, personalitate unei comunităţi? E o componentă nobilă şi generoasă a existenţei noastre şi este la baza unei societăţi. Dar, dacă religiile şi ideologiile se pretează la alunecarea în intoleranţă culturală, istoria consemnează războaie! Luăm cultura ca fiind ansamblul aspectelor intelectuale ale unei civilizaţii şi aşteptăm de la ea să devină şi un sistem modelator, prin care omul să încerce să influenţeze lumea din jurul său. O să bănuim noi că ceea ce se mitizează astăzi este rolul constructiv al culturii (şi, aici, o dimensiune formativă o are limbajul).

-Hedonismul. Este un semn de „oboseală”, de saturaţie, când plăcerea este ridicată la rang de mit. Este un fenomen (clasicul carpe diem) care domină în special tineretul. Cei maturi vor spune că preeminenţa plăcerii e semn sigur al dcadenţei, mai ales dacă urmează unei perioade de construcţie sobră. Asistăm acum la amplificarea convingerii colective că nimeni nu acţionează şi nu va putea acţiona vreodată decât în vederea sporirii propriei plăceri. In secolul al XVIII-lea se mai discutase aprins despre utilitarism şi este notorie poziţia lui Jeremy Bentham, englezul care pornea de la un dicton: „natura l-a pus pe om sub ocârmuirea a doi stăpâni suverani, durerea şi plăcerea”. Bentham susţinea (şi mulţi contemporani ai noştri susţin ideea) că unicul criteriu raţional şi coerent după care poate fi judecată justeţea acţiunii umane este cel al consecinţelor benefice.

-Forţa. Dominant în politica mondială este recursul la forţă, ceea ce este alarmant, mai ales că armele nucleare au proliferat. „Mitul lui Marte” se consideră că provoacă o foarte neliniştitoare perspectivă. Pe de altă parte, dezarmarea ca temă de negocieri se poate considera că a dispărut de pe agenda actuală (cu toate că a existat pe timpul războiului rece). Cine foloseşte forţa va avea parte de ea ca victimă: acesta este un adevăr de bun simţ milenar care pune în evidenţă ineficienţa forţei.