Statutul ontologico-gnoseologic al Contradicției

2.1. Statutul contradicţiei în logica clasică

2.1.1. Aristotel despre contradicţie şi contrarietate

Teoria aristotelică despre contradicţie se află expusă în mai multe locuri din corpusul aristotelic. Este convenabil să începem cu tratatul Despre interpetare, în care Stagiritul se ocupă de teoria judecăţii.

*

Problematica este introdusă prin definirea afirmaţiei şi a negaţiei, după cum urmează: „O afirmaţie este enunţarea că ceva aparţine la altceva; o negaţie este enunţarea că ceva nu apaţine la altceva” (6, 17a). Avem însă patru posibilităţi distincte de enunţare. Putem spune, aşadar

- Că ceea ce există există

Că ceea ce există nu există

Că ceea ce nu există nu există

Că ceea ce nu există există.

De aici rezultă că fiecărei afirmaţii îi corespunde o negaţie cu aceiaşi termeni, iar fiecarei negaţii îi corespunde o afirmaţie cu aceiaşi termeni. Contradicţia este defnită pornind de aici ca opoziţie între afirmaţie şi negaţie. Prin opoziţie se înţelege afirmarea şi negarea aceluiaşi predicat despre unul şi acelaşi subiect, în acelaşi timp şi sub acelaşi raport (nu omonimic, spune Aristotel).

Contradicţia este determinată mai departe luând în calcul nu numai calitatea judecăţilor, ci şi cantitatea lor. Aristotel stabilişte distincţia dintre universal şi individual, definind universalul ca ceea ce se afirmă despre mulţi, iar individualul ca ceea ce nu se afirmă despre mulţi. Contradicţia este un raport care apare atunci când un predicat se afirmă universal despre un subiect şi se neagă particular despre acelaşi subiect, de exemplu „Toţi logicienii sunt filosofi” şi „Unii logicieni nu sunt filosofi”. Înclinaţia noastră naturală, pre-teoretică, este însă de a considera contradictorii enunţurile de genul „Toţi logicienii sunt filosofi” şi „Nici un logician nu este filosof”. Aristotel numeşte aceste enunţuri contrarii. Particularitatea lor este că ambele sunt universale.

Contradicţia trebuie să numească o opoziţie maximă între enunţuri: nu numai calitatea lor trebuie să fie opusă (afirmativ – negativ) ci şi calitatea (universal – particular). Rezultă că opusul contradictoriu al unui enunţ afirmativ universal nu este un enunţ negativ universal, ci un enunţ negativ particular. Similar, contradictoriul unui enunt afirmativ particular nu este un enunţ negativ particular, ci un enunţ negativ universal: „Unele animale sunt carnivore” – „Nici un animal nu este carnivor”.

Raporturile de opoziţie văzute până acum s-au stabilit

- Între un enunţ universal şi unul particular (de calitate opusă)

Între două enunţuri universale (de calităţi opuse)

Rămâne de analizat cazul raportului dintre două particulare de calităţi opuse. De pildă, „Unii oameni sunt sinceri” şi „Unii oameni nu sunt sinceri”. Acest exemplu arată că ele pot fi ambele adevărate. Aristotel remarcă acest lucru atunci când spune că, dacă două enunţuri contradictorii nu pot fi ambele adevărate, opusele lor pot fi uneori ambele adevărate.