Autofinanțarea întreprinderii

Politica de autofinanţare

Fluxul autofinanţării provine din interiorul unităţii economice, sursa acestuia fiind reprezentată de profitul net, constituite pe măsură ce se formează rezultatele economice din valorificarea producţiei şi având o importanţă deosebită în asigurarea autonomiei financiare.

Autofinanţarea este principiul cel mai răspândit şi semnifică faptul că întreprinderea trebuie să-şi asigure dezvoltarea folosind rezultatele financiare pozitive obţinute anterior.

Capacitatea de autofinanţare reprezintă un surplus monetar care se obţine ca rezultat al tuturor operaţiunilor de încasări şi plăţi efectuate de un agent economic, într-o perioadă de timp, având în vedere şi incidenţa fiscală.

Pentru determinarea capacităţii de autofinanţare trebuie avute în vedere atât variabilele economice, cît şi cele financiare. Variabilele economice pornesc de la previziunile de vânzări (cantităţi *preţuri) şi de la previziunile asupra costurilor (materii prime, materiale, salarii, etc.), în timp ce variabilele financiare au în vedere: politica de împrumut promovată de agentul economic care ocazionează cheltuieli financiare fixe, politica de (uzură) amortizare care poate încărca diferite costuri pentru anumiţi ani, şi politica de repartizare a profiturilor care dimensionează atât volumul dividendelor distribuite acţionarilor cît şi profitul reinvestit.

Capacitatea de autofinanţarea depinde de o serie de factori care reflectă capacitatea întreprinderii de a negocia cu mediul. Această capacitate este influenţată de o serie de condiţii sau restricţii externe care pot fi negociate de întreprindere sau care provin din intervenţia statului, cauze care determină un volum mai mare sau mai mic al capacităţii de autofinanţare.

• în primul rând, capacitatea de autofinanţare este determinată de modul de negociere al factorilor de producţie cu piaţa furnizorilor şi forţei de muncă şi a preţului de vânzare a produselor şi serviciilor pe piaţa clienţilor, ştiut fiind faptul, că rezultatul exerciţiului este influenţat de mărimea veniturilor obţinute de la clienţi şi de mărimea costurilor materiale înregistrate în legătură cu piaţa factorilor de producţie;

• în al doilea rând capacitatea de autofinanţare este influenţată de unele măsuri impuse de stat: limitarea nivelului unui preţuri, măsuri ale politicii salariale (îngheţarea sau sporirea cotizaţiilor salariale), nivelul unor impozite şi taxe legiferate de stat, nivelul ratei scontului (ratei dobânzii), politica de amortizare, etc.

În calitatea sa de indicator al finanţării interne, capacitatea de autofinanţare poate asigura:

• creşterea fondului de rulment;

• finanţarea totală sau parţială a noilor investiţii;

• rambursarea împrumuturilor;

• remunerarea capitalurilor împrumutate;

• dezvoltarea potenţialului de producţie şi creşterea externă (prin capitalizarea unei părţi din rezultat);

• remunerarea acţionarilor ( partea distribuită din rezultat);

• înnoirea echipamentelor ( ca o consecinţă a amortizării).

Abilitatea întreprinderii de a face faţă şi de a-şi impune obiectivele propriei strategii formează conţinutul politicii de autofinanţare a acesteia. Politica de autofinanţare a întreprinderii urmăreşte următoarele obiective:

- să corespundă cu interesele acţionarilor, adică creşterea cursului acţiunilor întreprinderii şi deci a valorii acesteia prin creşterea proporţiei din profitul net reţinută pentru autofinanţare. Diminuarea riscului de insolvabilitate datorat autofinanţării este percepută favorabil pe piaţă financiară şi se reflectă în creşterea cererii pentru acţiunile acesteia.

De asemenea, autofinanţarea creşte şi capacitatea de îndatorare deoarece îmbunătăţeşte raportul între capitalurile proprii şi datoriile reale, iar prin efectul de levier al îndatorării - valoarea întreprinderii. Dar creşterea proporţii de distribuire a profitului pentru autofinanţare se loveşte de atitudinea acţionarilor, care uneori preferă un câştig pe termen scurt în pofida unei sperate de rentabilitate mai mare în viitor.

- creşterea întreprinderii şi independenţei sale faţă de mediul financiar. Autofinanţarea sporeşte lichidităţile prin evitarea plăţii dividendelor pe care le poate utiliza în acumularea de capital, constituind deci un instrument de putere care îi asigură o mai mare flexibilitate în viitor. De asemenea, autofinanţarea nu presupune negocieri din partea conducerii cu alţi agenţi economici (bănci, alţi creditori) în asigurarea necesităţilor de capital, ci numai cu proprii acţionari, sporindu-i autonomia faţă de mediul financiar, ceea ce poate aduce spre pericolul unei politici de autofinanţare dincolo de limite (exagerate). Trebuie de menţionat că, deşi autofinanţarea este o politică sănătoasă şi de dorit, nu este oportun să se exagereze în această direcţie din motiv că întreprinderea să nu fie ruptă de piaţa financiară şi pentru o mobilitate mai mare a capitalului. Acoperindu-ţi integral nevoile de creştere economică din surse interne, se poate uşor scăpa din vedere costul capitalului propriu comparativ cu costul capitalului împrumutat, creându-se aparenţa că primul ar fi oarecum gratuit.

- exploatarea unor avantaje pe care le oferă statul faţă de agenţii economici. Astfel, autofinanţarea poate constitui o premisă a diminuării fiscalităţii întreprinderii prin reducerea obligaţiei faţă de buget pentru plata impozitului pe profit. Astfel, în perioade de criză, sporirea proporţiei de repartizare a profitului net în favoarea autofinanţării conduce la investirea profitului pentru dezvoltarea capacităţilor de producţie şi obţinerea de profituri viitoare suplimentare şi, ca atare, impozitul pe profit aferent profitului reinvestit se reduce cu anumit cote procentuale prevăzute de legislaţie, constituind sursă de finanţare a investiţiilor în viitor. Totodată, şi statul beneficiază indirect întrucât pentru noile capacităţi de producţie este absorbită o parte din forţe de muncă aflată în şomaj, care reprezintă o presiune faţă de fondurile bugetului asigurărilor sociale.