Comunicare financiar bancară

CAPITOLUL I. MILENIILE COMUNICĂRII

FINANCIAR-BANCARE

1.1 Comunicarea. Afirmarea unei noi puteri

În contextul în care marile crizele financiare şi-au făcut deja un incomod obicei de a izbucni cu o frecvenţă mai mare decât ceea ce era acceptabil să se întâmple o data la cel puţin zece ani, participanţii la activităţile financiar-bancare au fost nevoiţi să accepte că lumea banilor s-a schimbat. S-a evidenţiat tot mai clar faptul că panica şi felul în care este aceasta transmisă în psihologia participanţilor la viaţa economică, pot determina prăbuşirea unei burse sau falimentul unei bănci într-o măsură mai mare decât o poate face un rezultat economic negativ care se oglindeşte în raportările financiare. Vestea rea este aşadar şi mai rea dacă solul o comunică într-o manieră fatidică. Probabil din această cauză în China antică solii care aduceau veşti proaste riscau să fie decapitaţi. Poate totuşi comunicarea să aibă un impact atât de puternic? Se pare că da:

- Aristotel vorbeşte despre tiranul Lydiei, Autophradate, care a invadat Mysia, în zona de coastă din apropierea insulei Lesbos, în anul 362 î.e.n. Ajuns în faţa oraşului Atarneea, a primit un mesaj ciudat de la Eubul, conducătorul acelui oraş-stat, mesaj care l-a determinat să îşi reevalueze opţiunile expansioniste şi să se ducă acasă. În mesaj nu era nici o ameninţare de epidemie de ciumă, aşa cum aveau să uziteze oraşele asediate în Evul Mediu ca să scape de asedii, nici vreo altă grozăvie de acest fel. Eubul l-a provocat la rezolvarea unei banale probleme financiare: îl sfătui să calculeze timpul şi banii pe care trebuia să îi cheltuiască pentru cucerirea ţării, promiţându-i să evacueze imediat Atarneea în schimbul unei despăgubiri mult mai mici! Renunţarea la luptă printr-o sclipitoare intervenţie a comunicării financiare, renunţându-se pentru moment la obişnuitele tergiversări diplomatice, avea să prefigureze un viitor strălucit pentru ceea ce avea să devină comunicarea financiar-bancară de mai târziu.

- În anul 1630, în apropierea strategicei fortăreţe din Casale, din Cîmpia Padului, armatele franceză şi spaniolă stau faţă în faţă gata să deschidă focul una asupra celeilalte . O cumplită vărsare de sânge a fost evitată în ultima clipă pentru că un călăreţ enigmatic a început să alerge între liniile celor două armate strigând din toate puterile: „Opriţi-vă! Opriţi-vă! Pace! Pace!” Pacea nu era încă semnată, iar confruntarea trebuia evitată. Efectul psihologic al ineditei intervenţii a fost total. La aflarea veştii că acel tânăr de 30 de ani era un diplomat, soldaţii au lăsat armele, neîndrăznind să gândească mai mult decât erau plătiţi. Ştia tânărul ce ştia, de avusese curaj să facă un asemenea gest. Două vorbe rostite atunci când trebuie sunt, iată, mai puternice decât două dintre cele mai bune armate ale acelor vremuri. Este adevărat, că nici tânărul acela de 30 de ani nu era un diplomat oarecare. El era nunţiul papal Giulio Mazzarini, cel pe care istoria avea să îl cunoască mai târziu ca urmaş al lui Richelieu, în remarcabila personalitate a cardinalului Mazarin.

- În 1960, locuitorii Berlinului de Vest aveau în faţa lor pe John F. Kenedy, cel de care se legau toate speranţele lor de a supravieţui în enclava la al cărei statut îi aduseseră trupele militare ruse. Carisma preşedintelui american nu era suficientă pentru a compensa mirosul de motorină al manevrelor tancurilor ruseşti, dar, sfătuit de staff-ul său, preşedintele Kenedy a folosit în discursul o frază de la care începe parcă declinul presiunii ruse asupra vestului Berlinului: „Ich bin eine Berliner.” Sunt un berlinez, această frază banală, pronunţată în limba germană, are asupra asistenţei un impact uriaş. Germanii recunosc că vorbesc o limbă deşi frumoasă, mai mult decât dificilă. Prin urmare orice străin care o vorbeşte, se bucură de toată consideraţia şi respectul lor reciproc. Când acest străin este cel mai puternic om de pe pământ, atunci încrederea lor totală este cucerită.

Exemplele ar putea continua. Comunicarea prin simplitatea ei a demonstrat de-a lungul timpului puternica influenţă pe care o poate avea în momentele cheie. Cu cât fenomenele s-au dovedit mai dinamice şi mai volatile în desfăşurarea lor, cu atât comunicarea s-a dovedit mai oportună, deoarece a constituit un factor de intervenţie rapidă disponibil fără implicarea unor resurse logistice deosebite.

Comunicarea financiară modernă se leagă de evoluţia instituţiilor bancare, din ultimele sute de ani. Pe măsură ce banii necesari schimburilor economice au început să circule prin operaţiuni de dimensiuni incalculabile în veacul precedent, oamenii au devenit din ce în ce mai atenţi la semnalele pe care le comunica piaţa, pentru ca mai apoi să le comunice între ei.

1.2 Băncile şi apariţia comunicării financiare.

Comunicarea financiar-bancară a apărut odată cu prima bancă şi desigur, cu criza financiară aferentă acesteia. În Grecia antică oamenii încep să îşi încredinţeze templelor banii în păstrare. Ce loc putea fi mai nimerit pentru o astfel de funcţie? Prin ceea ce reprezenta, templul impunea respect şi teamă şi nimeni nu ar fi îndrăznit să fure banii de acolo, comiţând o dublă fărădelege: jaful şi pângărirea unui loc sfânt. De asemenea, templele aveau propriile forţe armate care le asigurau paza. Templele lui Apollo din Delfi, al lui Artemis din Efes şi al Herei din Samos erau aşadar cele mai importante instituţii financiare ale acelor vremuri.

Inevitabil însă extinderea pieţei a impus în cele din urmă specializarea acestor servicii financiare. Puţin după anul 400 î.e.n., sunt atestate primele servicii bancare, care au fost unele de depozit. Desigur însă, nu este vorba despre accepţiunea contemporană cu privire la natura unui depozit: oamenii nu depuneau banii la bancă ca să primească dobândă, ci ca să îşi ştie banii la adăpost. Nu le era frică de inflaţie, ci de hoţi. Prin urmare, banii erau depuşi la bancă, iar banca, contra unui comision, avea grijă de ei. Dacă din acest comision mai rămâneau bani după ce îşi plătea la rândul ei datoriile şi cheltuielile de întreţinere, atunci banca putea chiar să mai dea şi un mic credit, în rest, nimic. În felul acesta banca putea oricând la cerere să returneze întreaga sumă fără nici un fel de probleme. Nu existau rezerve fracţionare, deci nici panici bancare. Însă la un moment dat, inevitabilul s-a produs, şi unul dintre bancheri nu a mai reuşit să reziste tentaţiei de a se folosi de banii deponenţilor în scop propriu. Aşa se face că, atunci când unul dintre clienţii săi a anunţat că pleacă într-o călătorie, (iar acestea durau mult), bancherul cu pricina a dat banii respectivi împrumut, contra unei dobânzi mai mari decât comisionul pe care îl primea pentru că avea grijă de acei bani. Cum însă deponentul iniţial se întoarse pe neaşteptate din călătorie solicitând imediat banii înapoi, bancherul se văzu confruntându-se cu ceea ce avea să rămână probabil drept una dintre primele crize de lichidităţi din istorie. Nu exista nimeni care să îl refinanţeze, nici Fed sau alt lender of last resort , nici vreo bancă centrală care să cumpere creanţele sale neperformante. Cel căruia îi dăduse banii tocmai ce îi folosise şi nu îi putea returna decât mai târziu. Deponentul a vrut să reclame cazul, dar bancherul l-a convins că reclamaţia l-ar face să îşi pericliteze iremediabil capitalul de imagine, în sectorul bancar fiind echivalent cu falimentul. Cum falimentul nu avantaja pe nimeni, reclamantul a aşteptat cuminte să primească banii la o data ulterioară. De multe ori aceste situaţii luau o turnură tragică pentru deponent, deoarece bancherul prins în astfel de situaţii nu mai recunoştea că primise acei bani. Acest lucru era relativ facil, pentru că înţelegerea cu privire la depozit se încheia între patru ochi şi nu întotdeauna trecută în acte. Fără acestea din urmă şi fără martori, bancherii nu puteau fi acuzaţi prea uşor. După cum se observă, banii au generat dintotdeauna tensiuni şi riscuri, iar comunicarea din jurul operaţiunilor bancare a început să intre în vederile oamenilor, odată ce a devenit evident că era nevoie de mai multă transparenţă în relaţiile dintre bancă şi client.