Curs Macroeconomie

Capitolul 1

MACROECONOMIA. CONCEPTE DE BAZĂ ŞI POLITICI MACROECONOMICE

1.1. ABORDĂRI MACROECONOMICE

Realitatea economică poate fi abordată prin două modalităţi distincte: microeconomia şi macroeconomia. Nivelul de investigare al analizei microeconomice este cel al întreprinderii şi pieţei unui bun sau serviciu. În cadrul analizei microeconomice sunt evidenţiate comportamentele individuale ale unităţilor economice, motivaţiile şi activităţile menajelor individuale şi ale întreprinderilor individuale, atunci când acestea se angajează în procesele de cumpărare şi vânzare, precum şi consecinţele acţiunii lor asupra tipurilor de bunuri şi servicii pe care le produce economia.

Analiza macroeconomică are drept obiect de cercetare economia naţională în întregul ei. Macroeconomia studiază structura, funcţionalitatea şi comportamentul de ansamblu al sistemului economiei naţionale, în strânsă legătură cu sistemul economiei mondiale şi cu mediul înconjurător, în scopul determinării volumului total de bunuri şi servicii şi a tuturor factorilor care-l influenţează. Totodată, macroeconomia studiază ansamblul de mijloace şi instrumente prin care autorităţile publice pot influenţa performanţele sistemului economic. În acest scop, sunt analizate implicaţiile politicii bugetare şi fiscale, monetare, comerciale etc. asupra producţiei şi ocupării, precum şi asupra echilibrului macroeconomic.

Macroeconomia este parte a economiei care constă în procesele şi fenomenele care rezultă din corelarea activităţilor economice la nivelul economiei naţionale.

Macroeconomia se ocupă de studiul unor mărimi agregate cum ar fi consumul final al populaţiei, formarea naţională de capital, economisirea naţională, cererea agregată, oferta agregată etc.

Termenul de macroeconomie a fost propus de Ragnar Frisch în 1933, dar întemeietorul incontestabil al noului domeniu de studiu al ştiinţei economice este economistul John Maynard Keynes. Acesta face abstracţie de bazele microeconomice ale macroeconomiei, considerând că sistemul macroeconomic are proprietăţi independente de cele ale elementelor componente. Noii economişti clasici au reuşit să deducă anumite fenomene macroeconomice pornind de la bazele microeconomice ale acestora.

Macroeconomia o putem interpreta ca o realitate a economiei naţionale a fiecărei ţări, şi în acelaşi timp, ca o parte a ştiinţei economice care studiază această realitate.

Ca realitate, macroeconomia surprinde ansamblul forţelor principale care acţionează şi interacţionează în interiorul unei economii naţionale, în virtutea cărora economia cunoaşte perioade de expansiune şi înflorire a afacerilor, dar şi ani de recesiune.

Ca parte a ştiinţei economice care studiază întreaga economie, dintr-un unghi de vedere naţional, macroeconomia este chemată să explice cum poate fi mărit venitul naţional şi cum poate fi el împărţit mai bine, astfel încât, prin creşterea producţiei, să putem spori şi bunăstarea individuală, generală, să asigurăm echilibrul necesar înaintării prin controlul ciclului de afaceri. Ştiinţa economică despre macroeconomie arată că întreaga economie naţională a unei ţări se poate consolida şi dezvolta sau se poate nărui prin ceea ce a realizat sau nu a realizat pentru individ.

Micro şi macroeconomia sunt inseparabile. Orice teorie macroeconomică se fundamentează pe ipoteze referitoare la comportamente individuale.

Se consideră că o problemă economică devine macroeconomică atunci când şi acolo unde aceasta:

- derivă din formarea şi consolidarea unei anumite economii naţionale;

- stimulează sau afectează realizarea intereselor generale ale agenţilor economici dintr-o ţară;

- încadrarea ei în limite normale de desfăşurare presupune măsuri concertate şi acţiuni convergente din partea participanţilor la viaţa economică;

Obiectivele principale ale cercetării macroeconomice sunt:

a) asigurarea echilibrului dintre cererea globală (agregată) şi oferta globală (agregată);

b) ocuparea deplină a resurselor de muncă;

c) asigurarea economiei naţionale cu monedă în cantităţile şi structurile cerute de desfăşurarea normală a fluxurilor economice reale;

d) realizarea componentelor bugetară şi fiscală ale politicii economice;

e) asigurarea pe termen mediu a unei balanţe comerciale şi a unei balanţe de plăţi externe echilibrate;

f) integrarea problemelor macroeconomice în strategii globale de creştere şi dezvoltare, pentru asigurarea coerenţei deciziilor macroeconomice.

Obiectivele fundamentale relevate de teoria macroeconomică decurg din problemele esenţiale cu care se confruntă economiile contemporane: evoluţia ciclică a activităţii economice, nivelul ridicat al şomajului, rata ridicată a inflaţiei, dezechilibre economice externe sau alte forme de dezechilibre. Aceste probleme cauzează pierderi de venit şi de locuri de muncă ce afectează în mod direct, uneori brutal, nivelul de viaţă al oamenilor. De aceea, responsabilitatea unui guvern este concepută în strânsă legătură cu preîntâmpinarea sau controlul şomajului şi a inflaţiei. Soluţionarea problemelor macroeconomice presupune deci transpunerea lor în obiective de urmărit.

Într-o apreciere sintetică1, obiectul macroeconomiei se referă la: determinarea unor mărimi agregate şi medii în economie; factorii care determină producţia şi ocuparea deplină, consumul, investiţiile, exportul şi importul; cauzele evoluţiilor pe termen scurt şi factorii care influenţează creşterea economică pe termen lung; nivelul general al preţurilor şi rata inflaţiei.

1.2. ECONOMIA NAŢIONALĂ – CADRUL GENERAL DE DESFĂŞURARE A ACTIVITĂŢII ECONOMICE

Macroeconomia studiază activitatea economică în ansamblul său, utilizând variabile globale la nivelul unei economii naţionale. Aceasta nu înseamnă că macroeconomia se identifică cu economia naţională.

Economia naţională reprezintă un ansamblu de resurse naturale, materiale, umane etc., de activităţi de producţie, de schimb, de servicii etc., care s-au constituit în ramuri, sectoare de activitate, subramuri etc., la nivelul unei ţări, între care se stabilesc legături reciproce, pe baza cărora se înfăptuieşte mişcarea valorilor materiale şi spirituale, se asigură funcţionarea şi dezvoltarea economică a societăţii2.

Ca sistem istoriceşte constituit al activităţii economico-sociale, economia naţională are ca elemente componente: sursele materiale, umane, financiare etc.; diviziunea socială a muncii şi structura pe ramuri a producţiei sociale; mecanismul de funcţionare a economiei, relaţiile economico-sociale, financiare şi de credit; schimburile economice şi tehnico-ştiinţifice internaţionale; mediul natural şi calitatea acestuia; sistemul de instruire, cultură şi sănătate. Nivelul de dezvoltare şi starea calitativă ale acestor componente determină, pe de o parte, volumul şi structura bunurilor şi serviciilor obţinute şi ale nevoilor care trebuie satisfăcute, iar, pe de altă parte, posibilităţile de participare la fluxurile economice internaţionale. Economia naţională este, deci, ansamblul activităţilor economice şi sociale, privite în unitatea şi interdependenţele lor, care se desfăşoară în cadrul naţional statal, istoriceşte constituit. Economia naţională reprezintă o formă specifică a diviziunii muncii în interiorul unei naţiuni, al unei ţări. Analiza fenomenelor şi proceselor care au loc în cadrul unei economii naţionale constituie obiectul de studiu al macroeconomiei.

Pentru a avea o imagine de ansamblu asupra sistemului economiei naţionale este necesar să analizăm structura acesteia.

Structura economiei naţionale evidenţiază elementele ei componente, natura şi trăsăturile acestora, poziţia lor în cadrul întregului şi rolul pe care îl are fiecare element, precum şi legăturile şi interacţiunile lor reciproce.

Din punct de vedere al criteriilor care stau la baza formării elementelor ei componente se pot distinge următoarele structuri ale economiei naţionale: structura de ramură, structura tehnică, structura demoeconomică, structura organizaţională, structura teritorială, structura de proprietate.

Structura de ramură evidenţiază alcătuirea economiei naţionale pe ramuri şi subramuri. În etapa actuală de dezvoltare a economiei naţionale, principalele ramuri sunt: industria, agricultura, construcţiile, transporturile, telecomunicaţiile, circulaţia mărfurilor, creditul, gospodăria comunală de locuinţe şi alte prestări de servicii, învăţământul, cultura şi arta, ştiinţa şi cercetarea ştiinţifică, ocrotirea sănătăţii, asistenţa socială şi cultura fizică, administraţia, alte ramuri. Între ramurile economiei naţionale se stabilesc anumite corelaţii care reflectă interdependenţa activităţilor economice şi care contribuie la asigurarea echilibrului macroeconomic.

Structura tehnică evidenţiază alcătuirea economiei naţionale, privită prin prisma tehnicilor şi tehnologiilor existente. Ea dă imaginea asupra gradului de încorporare a ştiinţei, a rezultatelor ei în cadrul economiei naţionale, caracterizând nivelul tehnicii existent şi modul de distribuţie a acesteia pe ramuri. În majoritatea ţărilor, structurile tehnice au un caracter eterogen. Pentru aceste ţări este caracteristic pluralismul tehnologic, adică folosirea în economia naţională a unor tehnici de niveluri esenţial diferite.