Finanțarea pe termen lung

1. Autofinanţarea

În general, finanţarea unei firme pe termen lung poate fi descrisă în felul următor:

Prin autofinanţare se înţelege, aşadar, finanţarea firmei din surse proprii interne. Aceasta depinde, aşa cum s-a arătat în lecţiile anterioare, de capacitatea de autofinanţare a firmei, capacitate determinată, la rândul ei, de mărimea amortizărilor şi provizioanelor calculate şi neconsumate încă, de mărimea profiturilor nerepartizate încă şi de mărimea veniturilor rezultate din dezinvestiţii. Întrucât amortizarea este o cheltuială deductibilă fiscal, rezultă că economiile fiscale astfel realizate reduc într-o măsură importantă costul autofinanţării.

Cu toate acestea, autofinanţarea are o serie de limite derivate din faptul că orice alte categorii de finanţare a firmei în afara autofinanţării se bazează, de fapt, pe aşteptările privind crearea unei capacităţi de autofinanţare viitoare. Aceste limite se exprimă, îndeosebi în faptul că unele firme pot avea o mare capacitate de autofinanţare dar să nu aibă nevoi de finanţare la fel de mari în timp ce alte firme să se confrunte cu fenomenul inversat. Din acest motiv, autofinanţarea nu asigură o întâlnire reală dintre capacitatea de finanţare şi nevoia de finanţare, ceea ce, la nivelul economiei naţionale poate produce unele dezechilibre. În plus, capacitatea de autofinanţare poate fi extrem de fluctuantă în timp, deseori din motive care nu sunt imputabile firmei în cauză ci mediului economic în care ea îşi desfăşoară activitatea.

Din punct de vedere dinamic, ciclul de acumulare a resurselor băneşti ale firmei, din care se va alimenta autofinanţarea poate fi descris astfel:

Autofinanţarea (AF) are două componente:

a) autofinanţarea de menţinere (AFm);

b) autofinanţarea de creştere (AFcr):

unde:

unde:Am reprezintă amortizările iar Pr reprezintă provizioanele, iar

unde cu Bnd s-a notata valoarea beneficiului (profitului) nedistribuit acţionarilor sub formă de dividende.

2. Creşterea capitalului propriu prin emisiunea de acţiuni

Creşterea capitalului propriu prin emisiunea de acţiuni reprezintă o formă de finanţare prin fonduri proprii ca şi autofinanţarea. Deosebirea constă în faptul că, în timp ce autofinanţarea este, în speţă, o finanţare internă, realizată prin efortul propriu al întreprinderii, – capitalizarea unei părţi a profitului – creşterea de capital prin emisiunea de acţiuni noi reprezintă o finanţare din surse proprii externe, fonduri aduse din afara societăţii de către acţionarii reali sau potenţiali. Din acest punct de vedere creşterile de capital prin emisiunea de acţiuni se aseamănă cu finanţarea prin îndatorare.

Eemisiunea de acţiuni conduce la sporirea mijloacelor băneşti ale întreprinderii, la creşterea solvabilităţii acesteia, la întărirea fondului de rulment şi deci la întărirea echilibrului financiar întrucât creşterea capitalului permenent determinată de sporirea capitalului social nu este însoţită imediat de o creştere a activelor imobilizate (această ameliorare a fondului de rulment este însă tranzitorie pentru că ulterior aceste fonduri se vor investii, în cea mai mare parte, în active imobilizate).

Subscrierea de acţiuni are un efect contradictoriu “efect de diluare” asupra evaluării întreprinderii de către investitori: pe de o parte are un efect negativ asupra rentabilităţii acţiunilor întreprinderii, deoarece profitul net global realizat se va repartiza pe un număr mai mare de acţiuni, deci rentabilitatea unei acţiuni scade, iar, pe de altă parte are un efect pozitiv, deoarece bonitatea şi garanţia întreprinderii cresc tocmai datorită creşterii capitalului propriu, în baza cărora aceasta poate solicita credite suplimentare.

Creşterea de capital se poate face prin emisiunea de acţiuni noi, distribuirea de acţiuni gratuite fie prin majorarea valorii nominale ale acţiunilor vechi. A treia alternativă este mai rar practicată.