Finanțe internaționale

Conferinţa monetară şi financiară a Naţiunilor Unite, reunită la Bretton-Woods, la 22 iulie 1944, a abordat pentru prima oară problema creării unui sistem monetar internaţional, bazat pe etalonul aur-devize şi, în cadrul acestuia, pe dolarul american ca principală monedă de rezervă. Crearea, în 1944, a SMI a însemnat primul mare succes al cooperării internaţionale în domeniul monetar, concepţie potrivit căreia o monedă naţională poate îndeplini funcţii internaţionale şi, ca atare, poate servi ca pivot al sistemului.

Aranjamentele de la Bretton-Woods statuau ca “reguli ale jocului”:

- Rolul de etalon monetar revenea dolarului american şi într-un cadru mai larg cel de monedă de rezervă a SMI şi mijloc de plată pe plan internaţional. S-a stabilit valoarea paritara a dolarului - 35 dolari uncia .

- Stabilitatea cursurilor de schimb - condiţia de bază pentru realizarea cooperării monetare şi a dezvoltării comerţului internaţional, pentru asigurarea stabilităţii monetare şi, implicit, a celei economice. Aplicarea acestui principiu a fixat opţiunea pentru practicarea cursurilor fixe. În acest scop, fiecare ţară membră a FMI era obligată să îşi definească valoarea paritară a monedei în aur sau în dolari. Faţă de paritatea oficială, cursurile de piaţă ale monedelor naţionale puteau oscila în limita unor marje de +/-1%, ţările emitente având obligaţia să supravegheze strict această evoluţie

- Crearea unor rezerve monetare oficiale (alcătuite din aur, titluri emise pe pieţe financiar-monetare naţionale şi dolari) necesare ptr.:

- convertirea sumelor solicitate de la FMI;

- intervenţiile pe piaţă ale autorităţilor monetare în scopul menţinerii stabilităţii cursurilor de schimb.

- Echilibrul balanţelor de plăţi. Ca soluţie extremă pentru menţinerea acestui echilibru, cu acordul FMI, se puteau opera devalorizări sau revalorizări ale monedelor naţionale. De la acest principiu făcea excepţie SUA, deoarece acoperirea deficitului balanţei ei de plăţi avea loc prin emisiune de monedă proprie, având în vedere statutul dolarului în cadrul sistemului.

Aranjamentele de la Bretton Woods au introdus reguli folositoare în relaţiile economice internaţionale plus funcţionarea a două instituţii, care a marcat evoluţia sistemului postbelic. Pe lângă refacerea economică a ţărilor vest-europene după război, au contribuit şi la o puternică dezvoltare a schimburilor internaţionale.

Sistemul a funcţionat practic până în 1957, din 1958 începând să se degradeze. Motivul cel mai important l-a reprezentat deficitul balanţei comerciale americane şi creşterea volumului dolarilor deţinuţi de nerezidenţi în afara SUA, care în 1959 depăşea valoarea stocului american de aur. A apărut neîncrederea unor guverne europene care au solicitat conversia rezervelor de dolari în aur, precum şi cumpărările masive de aur ale speculatorilor care anticipau o devalorizare a dolarului. Pentru a împiedica efectul speculativ şi devalorizarea dolarului, SUA şi un grup de 7 state europene au instituit “pool-ul aurului”. Statele europene se angajau să vândă aur contra dolari, pentru menţinerea cursului unciei de aur la 35 dolari, în timp ce SUA se obligau să reducă deficitul balanţei comerciale. Acordul s-a soldat însă cu un eşec, iar perioada 1967-1971 a fost marcată de devalorizări şi reevaluări, însoţite de crize speculative ce au destabilizat sistemul parităţilor fixe.

Totul a culminat cu decizia Administraţiei Nixon de a renunţa la convertibilitatea în aur a dolarului, în august 1971 (valoarea rezervelor oficiale de aur ale SFR ajunsese la 10 mld de USD, de la 24,6 mld USD în 1944) = prăbuşirea primului principiu. Tot în 1971 are loc prima devalorizare oficială a USD, pentru a opri scurgerea aurului în afara SUA (38 USD uncia), urmată de a doua în 1973 (42,22 USD uncia) = prăbuşirea celui de al 2-lea principiu.

În acelaşi an, 1971, în decembrie, a fost lărgită marja abaterii cursului de la paritate de la +/-1% la +/-2,25% (Acordul Smithonian), pentru ca în martie 1973 să se abandoneze cursurile fixe şi să se intre într-o eră a fluxurilor flotante, legalizate prin cel de-al doilea amendament de la statutul FMI, ratificat în aprilie 1978.

I. 3. Sistemul monetar internaţional în condiţiile flotării cursurilor

Trecerea la cursurile de schimb flotante a fost pregătită cu 20 de ani înainte de punerea sa în practică printr-un adevărat curent teoretic condus de M. Friedman (“The case of Flexible Exchange Rates”- 1953). Prin implementarea regimului flotării monedelor se preconiza :

- formarea unor cursuri de schimb reale, determinate de cererea şi oferta de piaţă, deci nu prin măsuri administrative;

- un mecanism de ajustare a schimbărilor externe simple, fără corecţii brutale;

- reducerea rolului Băncii Centrale, ale cărei intervenţii urmau să devină inutile, cursurile urmând a se stabili în mod spontan;

- cursul de schimb trebuia să devină principalul instrument de adaptare a fiecărei economii naţionale la condiţiile pieţei mondiale;

- autonomia politicilor monetare; relaţia altădată obligatorie între emisiunea monetară şi balanţa de plăţi fiind ruptă;

- stabilitatea efectului speculativ.

Atingerea acestor obiective s-a dovedit, însă, pe parcurs a fi discutabilă.

În funcţie de modul în care s-a realizat intervenţia pe piaţa valutară şi puternicele efecte pe care le-a produs asupra relaţiilor economice internaţionale, în perioada 1975-1985 flotarea dolarului faţă de celelalte monede a cunoscut 2 faze:

1. Prima fază lungă de depreciere (1976-1979) cunoscută şi ca politica “dolarului a la baisse” a urmărit o serie de avantaje pentru economia americană, în vederea sporirii competitivităţii faţă de Germania şi Japonia. Deprecierea a făcut mai costisitoare investiţiile americane în străinătate, dar a încurajat investiţiile directe în SUA (8,5 mld. pe an în perioada 1974-1979);

2. Politica dolarului puternic (1980-1985) Această fază de relansare a dolarului (flotare “a la hausse”) debutează în 1980, sub Administraţia Reagan. Politica austeră prin cursuri este înlocuită cu o politică restrictivă bazată pe controlul strict al ofertei de monedă, ceea ce a condus la o apreciere semnificativă a dolarului, evaluată la 60% în termeni reali timp