Finanțe Publice

CAPITOLUL 1

CONCEPTE PRIVIND FINANŢELE PUBLICE ŞI PROBLEMATICA ACESTORA

Tipuri de stat şi impactul lor asupra finanţelor publice

Asupra manifestării finanţelor publice un impact deosebit l-au avut formele de organizare statală corespunzătoare diferitelor trepte ale societăţii omeneşti, iar în lumea modernă se pot distinge următoarele tipuri de stat:

1) Statul protector (jandarm) a fost tipic fazelor iniţiale ale societăţii capitaliste, iar caracteristica sa esenţială consta în asumarea numai a unor sarcini tradiţionale, cum sunt apărarea naţională, ordinea internă, relaţiile diplomatice etc. La baza funcţionării acestui tip de stat se află doctrina liberală clasică. Deoarece economia funcţiona având la bază autoreglarea mecanismelor sale în virtutea legităţilor specifice economiei de piaţă, statul nu trebuia să intervină în desfăşurarea activităţilor economice, considerându-se că orice intervenţie a sa ar avea efecte dereglatoare. Mai mult, statul era considerat un administrator mai prost al resurselor decât agenţii economici privaţi, iar eventuala implicare în viaţa economică, inclusiv prin mobilizarea şi redistribuirea de resurse financiare, devenea o sursă de ineficienţă economică.

Cheltuiala publică era considerată un consum nerecuperabil de produs naţional, având impact negativ asupra dezvoltării economice şi sociale, cu atât mai mult cu cât resursele respective apăreau pierdute pentru societate. Deoarece îndeplinea sarcini limitate, de domeniul asigurării ordinii şi protejării cetăţenilor, iar în raport cu economia era chemat doar să stabilească regulile jocului economic şi să supravegheze respectarea acestora, el a fost numit şi stat jandarm.

Din perspectiva finanţelor publice, unui asemenea tip de stat (jandarm) îi era caracteristică o sferă de manifestare mai restrânsă a acestora, dimensiunile proceselor de redistribuire a produsului creat în corespondenţă cu consumurile şi, implicit, cheltuielile publice fiind relativ reduse.

2) Statul socialist, care a funcţionat în varianta cea mai concludentă în fostele ţări socialiste din Europa şi, mai ales, în fosta URSS, s-a bazat pe asumarea unor funcţii şi sarcini economice şi sociale foarte cuprinzătoare, pe fundalul desfiinţării proprietăţii private şi promovării altui tip de proprietate, denumită generic socialistă, care, în esenţă, era una de stat.

Un asemenea tip de stat şi-a asumat explicit o funcţie economică, autorităţile de partid şi de stat dirijând întreaga activitate economică şi socială. S-au creat astfel economiile socialiste centralizate, în cadrul cărora procesele şi relaţiile economice, inclusiv cele în formă bănească, au devenit predominant relaţii financiare publice, la care statul era participant omniprezent, atât direct, cât şi prin multitudinea de entităţi economice şi sociale cu caracter public, de stat. Astfel, oferta de utilităţi se asigura în cea mai mare măsură de către entităţile numite generic socialiste, fie că erau întreprinderi producătoare de bunuri, comerciale etc. sau instituţii publice din sfera activităţilor nemateriale.

În condiţiile respective, finanţele publice (ale statului socialist) se caracterizau prin:

- sfera foarte largă de cuprindere, în baza proprietăţii socialiste de stat;

- constituirea de fonduri financiare la dispoziţia statului şi entităţilor socialiste cu o anumită autonomie funcţională, care se baza pe relaţiile de repartizare a produsului creat, reglementate de către autorităţile statale;

- distribuirea planificată a fondurilor (resurselor) financiare, corespunzător obiectivelor prevăzute prin planurile centralizate.

Instrumentul principal folosit de statul socialist în procurarea şi distribuirea resurselor, inclusiv a celor financiare, era planul, respectiv planificarea şi conducerea centralizată a ansamblului activităţilor economice şi sociale.

3) Statul intervenţionist s-a conturat în condiţiile confruntării societăţii capitaliste cu fenomene necunoscute anterior, de tipul crizelor economice şi şomajului, care au bulversat economia şi societatea, în ansamblu. Începuturile intervenţionismului statal se plasează în perioada primului Război Mondial, când în ţările beligerante a fost necesară concentrarea şi coordonarea eforturilor de război, care nu puteau fi realizate decât de către stat. O mare parte din resurse trebuia procurată şi alocată în formă bănească, ceea ce a determinat amplificarea sferei de manifestare a finanţelor publice. După încheierea războiului, refacerea infrastructurii şi a economiei, ca şi crearea premiselor pentru reluarea ascensiunii economice şi sociale au fost asumate ca sarcini ce reveneau autorităţilor statale.

Momentul culminant care a determinat naşterea doctrinei intervenţioniste este considerat cel al declanşării crizei economice mondiale din 1929-1933, când statul a trebuit să abandoneze unele dintre tezele liberale de nonintervenţie în viaţa economică şi socială şi să se implice mult mai profund în redistribuirea, alocarea şi folosirea resurselor. Confruntat cu dificultăţile crizei economice, statul şi-a extins activitatea, incluzând în sfera acţiunilor sale şi măsuri de contracarare a factorilor perturbatori.

S-a născut, în acest context, o nouă doctrină privitoare la economie şi stat, pledând pentru creşterea rolului statului în societate şi economie, cunoscută ca doctrina intervenţionistă, care mai este numită, prin comparaţie cu cea clasică, doctrina modernă.

Potrivit noii doctrine, este admisă implicarea autorităţilor statale, atât în activităţile economice pentru a influenţa evoluţia produsului intern brut (asigurându-i o tendinţă de creştere echilibrată) cât şi în plan social, pentru a ameliora situaţia materială a persoanelor afectate de producerea fenomenelor distructive (criza, recesiunea, şomajul etc.)

Suportul doctrinar al intervenţionismului statal este considerată opera lui J.M.Keynes, în special lucrarea intitulată „Teoria generală a folosirii mâinii de lucru, a dobânzii şi a banilor”.

În funcţionarea statului intervenţionist se disting mai pregnant două tipuri de intervenţionism, şi anume:

- statul intervenţionist compensator;

- statul intervenţionist corector.