Gestiune de Portofoliu

CAPITOLUL I

RISCUL ELEMENT INTRINSEC AL ACTIVITĂŢII FINANCIARE

1.1. Rolul activităţii financiare în viaţa organizaţiei şi riscul

Activitatea financiară este principala componentă de dezvoltare a activităţii organizaţiei economice oferind o bază de analiză a performanţelor acesteia şi fiind cea care influenţează cel mai mult valoarea de piaţă la un moment dat.

Activitatea financiară nu poate fi definită fără a se ţine cont de scopul gestiunii unei organizaţii economice şi anume maximizarea avuţiei proprietarilor prin asumarea unor riscuri ce pot fi gestionate. În acest sens se stabileşte o legătură foarte strânsă de interdependenţă reciprocă între risc şi rentabilitate.

Analiza financiară evidenţiază performanţa agentului economic în termeni de rentabilitate şi risc, performanţă cu care s-a încheiat exerciţiul anterior şi cu care va începe altul .Rezultatul şi scopul analizei financiare îl constituie identificarea punctelor tari şi slabe ale organizaţiei economice în vederea formulării unor noi strategii de dezvoltare. Orice strategie de dezvoltare a firmei trebuie să ţină seama de necesitatea prognozei evoluţiei viitoare a activităţii financiare a firmei urmărindu-se atingerea unui echilibru în ceea ce priveşte activitatea financiară şi diminuarea riscurilor asociate acesteia. Riscul caracteristic activităţii financiare a firmei reprezintă pentru eventualii investitori un indicator important pentru atractivitatea investiţiei şi pentru proprietarii acţiunilor sau părţilor sociale o componentă a ratei de rentabilitate cerute sub forma primei de risc.

Activitatea financiară a organizaţiei este influenţată în mod continuu de risc atât în ceea ce priveşte alegerea structurii de finanţare cât şi a investiţiilor financiare efectuate pentru nevoile ciclului de exploatare, pentru dezvoltare sau pentru plasament.

Principiul rentabilitate-risc statuează motivaţia investiţiei de capital întemeiată pe speranţa de rentabilitate maximă pe unitatea de risc asumat. Firmele emitente trebuie să convingă investitorii de capital că exploatarea viitoare a capitalului atras prin emisiune de titluri va oferi o speranţă de rentabilitate superioară costului de oportunitate al capitalului .

Investitorii de capital au libertatea deplină a alocării surplusului de bani în proiectele cele mai performante. De aceea numim cost de oportunitate rata de rentabilitate cea mai bună imediat disponibilă în economie la un nivel de rsic dat. Prospectele de emisiune trebuie să permită determinarea în mod convingător a speranţei de rentabilitate (ca medie a rentabilităţilor estimate în diferite stări de exploatare viitoare, favorabile şi nefavorabile) şi a riscului, a dispersiei (ca medie a pătratelor abaterilor faţă de medie) rentabilităţilor viitoare posibile. În raport cu riscul asumat, investitorii vor căuta cea mai mare speranţă (plauzibilă) de rentabilitate.

În afara prospectului de emisiune, investitorii vor cerceta şi evoluţia anterioară a rentabilităţii şi riscului mediu la diferite tipuri financiare. Din gruparea acestora poate rezulta o ierarhizare. Astfel, titlurile care, în medie, oferă cele mai mici rentabilităţi sunt cele cu risc de faliment minim sau zero, adică titlurile de stat, atât cele pe termen scurt (bonuri de tezaur) cât şi cele pe termen lung (obligaţiuni emise de administraţia centrală şi de cele locale). Reprezentând creanţe asupra statului, care în principiu nu intră în faliment (statul are la dispoziţie politica fiscală pentru acoperirea deficitelor bugetare), titlurile de stat oferă rentabilităţi corespunzător mai mici. Cu toată diminuarea sau eliminarea riscului (de faliment), nici aceste titluri nu sunt în afara riscului de inflaţie. În consecinţă, rata lor scontată de rentabilitate trebuie să fie superioară ratei anticipate a inflaţiei, pentru a obţine o rată de rentabilitate real pozitivă (despre care vom vorbi ceva mai târziu).

În ierarhia titlurilor pe pieţele internaţionale urmează obligaţiunile corporative (ale societăţilor private autorizate pentru emisiunea lor). Acestea nu exclud total riscul de faliment al emitentului, dar riscul lor rămâne în medie redus. În primul rând, vor fi autorizate să emită obligaţiuni private numai societăţile comerciale cu un „standing” economico-financiar foarte bun. În al doilea rând, în caz de dificultăţi financiare, sunt expuse riscului (de pierderi) acţiunile firmei nu şi obligaţiunile sale cu dobânzi fixe. În sfârşit, în caz de faliment, împrumutătorii obligatari au prioritate în recuperarea capitalului lor din valoarea rămasă a firmei în raport cu capitalul acţionarilor (care se va recupera în final, dacă mai este posibil). Din toate aceste considerente, clasa de risc a obligaţiunilor private este apropiată de cea a aobligaţiunilor publice şi, în consecinţă, rentabilitatea sperată va fi corespunzătoare acestui risc.

Din considerente enunţate mai sus (dividend variabil sau zero în caz de pierderi, recuperare reziduală a capitalului în caz de faliment), acţiunile sunt caracterizate ca titluri cu clasă superioară de risc. Drept urmare, şi speranţa de rentabilitate la cumpărarea acestor titluri trebuie să fie superioară. Pentru firmele importante care cotează la bursă există o transparenţă mult mai bună asupra performanţei lor economico-financiare şi deci o clasificare a lor mai corectă după principiul rentabilitate-risc. Dimpotrivă, firmele mici, mai puţin cunoscute, implicând un risc ridicat pentru investitori, trebuie să ofere o speranţă ridicată de rentabilitate. Este şi motivul pentru care ele fac obiectul metodei de distribuire pe bază de comision a acţiunilor nou emise, metodă apreciată ca fiind speculativă.

Această schemă de clasificare trebuie judecată doar ca tendinţă medie pe o perioadă semnificativă. Aceasta nu înseamnă că este mai puţin valabilă: cea mai mare probabilitate de a se repeta în viitor o are totuşi media. Dacă realitatea infirmă schema accidental sau consistent pe anumite intervale de timp, aceasta poate fi pusă pe seama imperfecţiunilor pieţei financiare. Acest imperfecţiuni sunt inevitabil supuse speculaţiei şi, pe termen scurt, ele pot fi chiar amplificate. Multiplicarea lor însă, în deplină cunoştinţă a principiului rentabilitate-risc şi într-o liberalizare corespunzătoare a economiei, va conduce la evaluarea corectă a oportunităţilor de investiţii în economie şi la apropierea rentabilităţii lor de cea normală (medie) pentru clasa de risc în care se află.

Activitatea financiară a firmei induce necesitatea cuantificării rentabilităţii şi riscului atât de către managerul financiar cât şi de către posibilii investitori sau finanţatori ai activităţii firmei.Existenţa unor alternative de investiţii face ca procurarea resurselor financiare de către firmă să devine o problemă esenţială în privinţa costului acestora şi al perioadei de timp pentru care poate fi realizată.

A defini riscul nu este o misiune deloc uşoară prin prisma abordărilor calitative şi cantitative pe care le induce subiectul. Astfel vom găsi conceptul riscului explicat prin diferite cuvinte cheie.

Finanţe – Ghid propus de – The Economist Books defineşte riscul drept pericolul de a înregistra o pierdere. Pentru riscurile asumate, investitorii obţin un câştig. În general, cu cât riscul este mai mare, cu atât mai substanţiale vor fi câştigurile. Despre cei care se menţin pe linia de siguranţă (cumpărând numai obligaţiuni guvernamentale spre exemplu) se spune că au aversiune faţă de risc.

Paul Halpern, J. Fred Weston, Eugene F. Brigham – defineşte în lucrarea „Finanţe manageriale” riscul unui activ ca fiind variabilitatea probabilă a rentabilităţii viitoare a activului.

Dicţionarul de economie – autor Niţă Dobrotă, defineşte riscul ca fiind un eveniment sau proces nesigur şi probabil, care poate cauza o pagubă, o pierdere într-o activitate, operaţiune sau activitate economică.