Împrumuturile publice, datoria publică, datoria externă

8.1. Imprumuturile publice

8.1.1. Trasaturile caracteristice ale imprumuturilor publice

Pe masura evolutiei lor si sub constrângerea a numeroase necesitati economico-sociale, statele si-au asumat sarcini si atributii din ce in ce mai ample si complexe, care au generat o crestere apreciabila a volumului resurselor banesti necesare pentru acoperirea cheltuielilor publice impuse de realizarea acestor sarcini si atributii.

In acest context, veniturile ordinare (obtinute de stat din impozite si taxe, precum si cele de la intreprinderile si proprietatile sale) au devenit insuficiente in raport cu necesitatile curente de resurse banesti ale statelor. Astfel, a aparut un deficit bugetar, a carui acoperire a impus apelul statelor la alte resurse. Pe acest fond, in cadrul cuprinzator al creditului, s-a conturat creditul public, prin intermediul caruia statele au inceput sa-si procure complementul de resurse de care au nevoie.

Ca forma specifica a creditului, creditul public reprezinta expresia ansamblului operatiilor prin care statul isi procura o parte din resursele publice necesare acoperirii cheltuielilor publice, in conditiile platii de dobânzi si acordarii altor avantaje in favoarea subscriitorilor, precum si ale unei rambursari viitoare.

In definitia de mai sus, statul nu este reprezentat ca un subiect singular, ci trebuie inteles in pluralitatea determinarilor sale, fiind personificat prin intermediul guvernului, regiilor publice autonome, intreprinderilor sau institutiilor publice, consiliilor locale.

Bazat pe increderea in solvabilitatea statului, creditul public se angajeaza prin doua forme distincte, respectiv:

- pe calea contractarii directe de catre stat (si asimilatele acestuia) a imprumuturilor ce urmeaza a fi angajate de la persoanele fizice sau/si juridice, dispuse sa ofere o parte din mijloacele lor banesti disponibile temporar;

- prin intermediul unor institutii specializate – banci, case de economii, case de asigurari sociale, case de pensii, societati de asigurari si reasigurari etc. – care colecteaza o parte din disponibilitatile banesti de pe piata si le pun la dispozitia statului (si asimilatelor sale) pe o perioada de timp determinata si in conditii expres precizate.

Intr-o economie, in afara de autoritatile publice – centrale si locale – apel la resurse de imprumut mai fac intreprinderile private, publice si mixte, organizatiile cooperatiste, anumite categorii ale populatiei, pentru:

- asigurarea desfasurarii normale a activitatii lor (credite pe termen scurt);

- efectuarea unor investitii (credite pe termen mediu si lung);

- satisfacerea unor nevoi ale populatiei (credite de consum).

Prin urmare, cererea de credit – public si privat – este formata din solicitarile autoritatilor publice, unitatilor economice, populatiei, iar oferta de resurse de imprumut este alcatuita din capitalurile si rezervele libere ale bancilor si altor institutii financiare, veniturile rentierilor, economiile banesti ale populatiei.

Având aceleasi surse de formare, creditul public intra in competitie cu creditul privat, resursele banesti temporar disponibile fiind puse la dispozitia acelor solicitanti care accepta conditiile de acordare a creditului, respectiv garantii, termene de rambursare, rate ale dobânzii s.a.

In continuare, vom incerca sa identificam asemanarile si deosebirile intre creditul public si creditul privat.

In general, creditul este rezultatul unui act de incredere* si presupune schimbul a doua prestatii disociate in timp. Creditorul acorda debitorului sau bunuri sau mijloace de plata, in schimbul promisiunii acestuia de a-i plati bunurile respective sau de a-i rambursa banii imprumutati, la care se adauga o dobânda, spre a remunera timpul care se scurge pâna la scadenta si riscul pe care creditorul si-l asuma in acea perioada de timp.

Creditul privat a aparut si s-a dezvoltat in cadrul economiei de schimb, pe fondul multiplicarii relatiilor reciproce dintre solicitantii si ofertantii de marfuri. El se practica sub urmatoarele forme:

- creditul comercial, care are ca obiect marfurile tranzactionate;

- creditul bancar, al carui obiect este reprezentat de dreptul de folosinta temporara a unei sume de bani, creditor fiind o institutie specializata, denumita banca.