Instituții și politici europene

Uniunea Europeană este formată din 27 de state membre şi numără aproape 500 de milioane de locuitori, începând cu ianuarie 2007. La baza întregii construcţii europene a stat voinţa de a lucra împreună, pe baza unor interese comune. Acestea au condus la convingerea că în unele domenii se pot obţine rezultate mult mai bune la nivel european decât la nivel naţional. Aşa s-a ajuns la politicile comune tuturor statelor membre, elaborate şi adoptate de către instituţiile comunitare cu aplicabilitate pe întreg teritoriul Uniunii. De multe ori, politicile comune răspund şi unui prin¬cipiu fundamental al construcţiei europene, acela al solidarităţii şi coeziunii. Existenţa politicilor comune conferă unicitate Uniunii Europene pentru că demonstrează acceptarea cedării unei părţi a suveranităţii statelor membre către instituţiile europene.

Partea I –a Etapele construcţiei europene

1.1. Începuturile instituţiilor europene

Primele organizaţii europene apar după Cel de-al Doilea Război Mondial:

- La 5 aprilie 1944, la Londra are loc semnarea Tratatului dintre Belgia, Olanda şi Luxemburg (BENELUX) privind constituirea unei uniuni vamale între aceste ţări.

- La 17 martie 1948 este semnat Tratatul de la Luxemburg de către Belgia, Franţa, Luxemburg, Regatul Unit şi Olanda prin care ia fiinţă Uniunea Occidentală. Se încerca, astfel, organizarea unei apărări comune pe baza unui pact de asistenţă în caz de agresiune.

- La 16 aprilie 1948 este creată la Paris Organizaţia Europeană de Cooperare Economică (OECE), având drept scop administrarea fondurilor acordate de către Statele Unite ale Americii prin intermediul Planului Marshall pentru reconstrucţia Europei. În 1961 ea se transformă în Organizaţia Economică de Cooperare şi Dezvoltare (OECD) care în prezent numără 28 de membri şi are ca scop concertarea politicilor economice din statele membre, prin reuniuni ministeriale anuale, precum şi monitorizarea evoluţiei înregistrate de economiile în cauză.

- În urma Congresului de la Haga din 7-11 mai 1948, Franţa propune constituirea unei Adunări Europene, denumită Consiliul Europei. Acest lucru s-a materializat prin semnarea Tratatului de la Strasbourg de zece state europene la 5 mai 1949. Această instituţie îşi desfăşura activitatea în domeniul cooperării parlamentare şi al drepturilor omului. Dar, datorită influenţei britanice, ea nu dispunea de puteri reale. O dată cu căderea blocului comunist, în 1989, Consiliul Europei va deveni prima structură de primire a noilor democraţii din Europa Centrală şi de Est, contribuind astfel la securitatea democratică a continentului

1.2. De la CECO la Comunitatea Europeană a Celor Şase

La 9 mai 1950, ministrul de externe al Franţei, Robert Schuman marca un moment istoric prezentând ideea creării unei comunităţi de interese paşnice, idee care a fost acceptată de către guvernele Franţei şi Germaniei.

Această propunere era fundamental diferită de soluţiile anterioare de unificare a Europei, prin înglobarea ideii pragmatice a lui Jean Monnet (pe atunci responsabil, în Guvernul francez, cu planificarea reconstrucţiei ţării), şi anume: participarea celor două state (Franţa şi Germania), cu poziţii egale, în cadrul unei noi entităţi care să coordoneze, iniţial, industriile cărbunelui şi oţelului din cele două ţări, dar să şi pună bazele unei viitoare federaţii europene.

Acesta era un răspuns la problemele de după Cel de-al Doilea Război Mondial, generate de tensiuni între unele state europene, dar şi la potenţialele probleme economice legate de efortul acestora de reconstrucţie.

A. Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului

Prin Tratatul de la Paris încheiat la 18 aprilie 1951 Planul Schuman a fost acceptat de toate ţările participante la negocieri (Franţa, Germania, Italia şi cele trei ţări ale Benelux-ului) şi s-a hotărât înfiinţarea Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului (CECO). Tratatul a fost semnat pentru 50 de ani

Pentru a duce la îndeplinire obiectivele sale, Tratatul CECO consacră patru instituţii:

- Înalta Autoritate era organul cel mai novator, de esenţă supra¬naţională. Ea era alcătuită din 9 membri desemnaţi pentru 6 ani, de comun acord, de către guvernele statelor membre. Instituţia avea independenţă financiară şi politică în raport cu statele membre.

- Consiliul Miniştrilor dispunea de o putere limitată şi emitea avize de conformitate la anumite decizii ale Înaltei Autorităţi. El era format din 6 miniştri ai afacerilor externe.

- Adunarea Parlamentară era alcătuită din 78 de membri delegaţi de către parlamentele naţionale. Deputaţii nu se regrupau pe dele¬gaţii naţionale, ci pe grupuri politice europene (creştini-democraţi, socialişti, liberali), prefigurând, în acest mod, structura viitorului Parlament European.

- Curtea de Justiţie care trebuia să vegheze la o bună funcţionare în ansamblu a CECO, intervenind pentru rezolvarea tuturor diferendelor. CECO a fost prima organizaţie europeană ce dispunea de puteri supranaţionale. Meritul său este dublu:

- pe plan politic, ea a favorizat reconcilierea şi cooperarea franco-germană şi a deschis calea către o Europă comunitară;

- pe plan economic, ea a contribuit la redresarea Europei prin liberali¬zarea producţiei şi a schimburilor de materii prime (cărbune şi oţel) fundamentale pentru industrie.

B. Comunitatea Economică Europeană şi Comunitatea Europeană a Energiei Atomice

La data de 25 martie 1957, la Roma, reprezentanţii Germaniei, Belgiei, Franţei, Italiei, Luxemburgului şi Olandei au semnat Tratatele prin care se instituiau Comunitatea Economică Europeană (CEE) şi Comunitatea Europeană a Energiei Atomice (EURATOM).

c Tratatul CEE şi-a fixat obiective politice ambiţioase, care au fost enumerate în preambulul său. Astfel, statele membre se declarau:

- determinate să pună bazele unei uniuni, fără îndoială, mult mai strânse între popoarele europene;

- decise să asigure, printr-o acţiune comună, progresul economic şi social al popoarelor lor, eliminând barierele care divizau Europa;

- hotărâte să-şi unească eforturile pentru îndeplinirea scopului lor esenţial: ameliorarea constantă a condiţiilor de viaţă şi de ocupare a popoa¬relor lor;

- preocupate să-şi întărească unitatea economiilor lor şi să asigure dezvoltarea armonioasă prin reducerea disparităţilor dintre regiuni şi a întâr¬zierilor zonelor mai puţin favorizate;

- hotărâte să consolideze, prin constituirea unui ansamblu de resurse, apărarea păcii şi libertăţii, apelând, totodată, şi la alte popoare ale Europei care împărtăşesc idealul lor şi care doresc să se asocieze eforturilor lor.

Aceste obiective s-au concretizat prin punerea în practică a unor politici concrete:

- politica agricolă comună;

- politica comercială comună;

- politica de concurenţă;

- unitatea vamală industrială, prin eliminarea drepturilor vamale intracomunitare şi suprimarea contingentelor cantitative. Aceasta presupunea, în principal, o zonă de liber-schimb, prin crearea unei protecţii exterioare uniforme (tariful vamal comun).

Tratatul CEE a cunoscut un succes puternic şi rapid. El a reprezentat fundamentul economic care a făcut din Europa una dintre cele mai mari puteri comerciale ale lumii.

c Tratatul EURATOM avea ca obiectiv principal „realizarea cond¬i¬ţiilor necesare dezvoltării unei puternice industrii nucleare“. Acţiunile comune ale tratatului se refereau la:

- creşterea şi difuzarea cunoştinţelor în domeniu;

- punerea la punct a tehnologiilor industriale;