Introducere în Finanțe Publice

CAPITOLUL I: NOŢIUNI INTRODUCTIVE

1. Caracterul istoric al finanţelor

Conceptul de finanţe publice face referire la momentul apariţiei statului. Caracterul istoric al finanţelor publice se poate explica prin etapele succesive parcurse de evoluţia indivizilor organizaţi în cadrul statului, deoarece odată cu asocierea oamenilor în colectivităţi crescânde a apărut o serie de necesităţi determinate de existenţa în grup.

Astfel, statul sclavagist, ori statul feudal, sau statul capitalist, chiar statul zilelor noastre, indiferent de particularităţile imprimate prin forma de proprietate, avea şi are nevoie de venituri cu care să-şi poată acoperi cheltuielile.

În orânduirile trecute, de multe ori se confunda bogăţia statului cu cea a suveranului (domn, domnitor, prinţ...) şi servea nu doar intereselor familiei sale. Din aceşti bani se făceau construcţiile (drumuri, poduri, adăposturi sub forma locuinţelor, şcolilor, fortăreţelor, băilor publice, lăcaşurilor de cult, palatelor etc.), se asigura traiul întregii curţi domneşti şi se întreţinea armata.

Deci, încă de la începuturile istorice ale statului, funcţiile acestuia au acoperit două dimensiuni:

* una internă, care presupunea continuarea dezvoltării propriei naţiuni şi mai ales, pe aceea a familiei conducătoare;

* una externă, ce implica forţele armate ale ţării, cu dublă orientare:

- în sensul păstrării independenţei şi suveranităţii naţionale;

- în direcţia expansiunii teritoriale (pentru acele popoare care şi-au atras avuţia pe seama cotropirilor).

În orice tip de organizare socială nu este dificil să se consume, altfel spus a cheltui bani nu reprezintă o greutate. Ceea ce ridică numeroase probleme este constituirea fondurilor care urmează să fie folosite cu destinaţiile enunţate anterior.

De-a lungul anilor, avuţia nu s-a rezumat numai la bani. Omenirea a cunoscut mai multe forme de atragere a valorilor:

- Societatea sclavagistă a marcat începutul acumulării bogăţiei şi prin înrobirea omului. Confruntările între colectivităţi împărţeau participanţii în două tabere - una învinsă şi una învingătoare. Aceasta îşi însuşea nu doar bunurile perdanţilor, ci chiar persoanele, pe care le considera prizonieri de război. Dacă aşa credeau victorioşii că îşi pot spori averea, nu miră pe nimeni că munca sclavilor era frecvent mai bine apreciată decât dările (sub diferite denumiri - daruri, impozite, taxe...) în natură şi ulterior, în bani. Asemenea fluxuri direcţionate de la supuşii unui stat către acesta sunt cunoscute ca prime elemente de finanţe publice.

- Statul feudal a permis generalizarea schimbului prin intermediul banilor şi a continuat procesul de colectare a impozitelor, tributurilor, împrumuturilor..., care însă, datorită sumelor relativ modeste, nu făceau posibilă acoperirea cheltuielilor publice exclusiv pe această cale.

- Statul capitalist a reprezentat stadiul consolidării circuitelor băneşti. Simultan cu creşterea volumului producţiei şi extinderii zonelor comerciale, rolul banilor în cadrul economiei a câştigat un loc mult mai însemnat decât în orânduirile precedente. Considerându-se şi intervenţionismul statului în anumite sectoare de activitate (proces demarat la sfârşitul secolului al XIX-lea) se înţelege cu uşurinţă necesitatea dirijării banilor şi spre dezvoltarea unor domenii ale economiei naţionale, apreciate ca fiind prioritare ori strategice în diverse perioade.

- Statul socialist nu a adus nimic nou în ceea ce priveşte formarea fondurilor publice şi folosirea lor în scopul îndeplinirii propriilor funcţii. Însă, implicarea sa în economie a depăşit aspectul intervenţionist şi s-a concretizat într-o dirijare obligatorie, planificată detaliat, atât în cuantum, cât şi ca destinaţie.

Caracterul istoric al finanţelor a fost explicat întotdeauna prin asocierea lor cu conceptul de stat. Prin apariţia statului s-a instaurat şi acest tip special de raporturi sociale de natură economică, fără de care statul nu şi-ar putea îndeplini funcţiile.

Particularităţile fiecărui tip de stat au imprimat şi finanţelor un anumit specific în epocă, dar, independent de condiţiile social-economice şi politice de constituire şi repartizare a fondurilor băneşti, câteva caracteristici s-au regăsit în orice moment al existenţei statului şi finanţelor:

• formarea fondurilor băneşti necesare statului se face prin contribuţiile diferite ale persoanelor care lucrează atât în sfera materială, cât şi în cea nematerială. Suma propriu-zisă datorată depinde de veniturile realizate în procesul distribuirii şi/sau redistribuirii venitului naţional;

• vărsarea cuantumurilor prestabilite, la dispoziţia statului, are un caracter obligatoriu, care, în mod excepţional, nu vizează câteva categorii defavorizate. Însă, pentru toţi ceilalţi, în cazul nerespectării termenelor şi sumelor de plată, se aplică penalizări, amenzi, ori executări silite în baza unor hotărâri judecătoreşti.

• repartizarea fondurilor băneşti este diferenţiată, în favoarea anumitor beneficiari direcţi sau indirecţi, în funcţie de necesităţi şi disponibilităţile economice ale momentului sau priorităţile economico-sociale, ori influenţele politice.

Aşa cum s-a văzut deja, finanţele sunt relaţii financiare ce apar în cadrul unui proces de formare şi utilizare a resurselor necesare statului. Procurarea şi repartizarea acestor resurse pune “faţă în faţă” contribuabilii (diferite grupuri sociale) şi statul însuşi, între care se crează permanent relaţii sociale cu conţinut economic, deoarece, într-un cadru bine organizat, se hotăresc mobilizarea şi destinaţiile unei cote din produsul social, în special a venitului naţional.

2. Etimologia şi concepţii

Şi originea cuvântului “finanţe” trebuie căutată în latină, iar mai târziu o întâlnim în limbile derivate:

• “finatio, financias, financia pecuniaria” desemnau în secolele al XIII-lea şi al XIV-lea “plata în bani”, iar “finis” semnifica “termen de plată”.

• “finance” simboliza în secolul al XV-lea o sumă de bani ca venit al statului, iar pluralul exprima toată bogăţia statului. De aceea, “hommes de finances” şi “financiers” se utilizau pentru identificarea persoanelor ce percepeau impozitele pe care oamenii obişnuiţi le plăteau regelui.

• “Finanz” însemna plata în bani, iar “Finanzer” era numit cămătarul (între secolele al XV-lea şi al XVII-lea).

Anii următori au îmbogăţit sensul cuvântului “finanţe”, prin referiri la bugetul de stat, credite, operaţiuni bursiere şi bancare... Chiar şi în prezent, nu puţine sunt confuziile care se fac atunci când se identifică finanţele cu banii, veniturile din bani, rezervele ori resursele băneşti, creanţele în bani etc. Aceste greşeli pot fi explicate şi prin inexistenţa unei interpretări unitare a finanţelor, întrucât şi specialiştii au păreri diferite. Astfel, sunt de menţionat definiri ale finanţelor, precum:

* fonduri băneşti la dispoziţia statului, obţinute din veniturile acestuia şi din diverse prelevări;

* bani şi bunuri folosite pentru funcţionarea instituţiilor publice;

* resurse şi obligaţii ale instituţiilor publice, reglementate oficial;

* principii şi reguli după cere se administrează statul şi instituţiile publice;

* impozite, împrumuturi, alocaţii bugetare, subvenţii şi alte forme de intervenţie a statului în economie;

* activităţi ale sectorului public;

* relaţii sociale, de natură economică, izvorâte din procesul constituirii şi repartizării fondurilor publice pentru acoperirea nevoilor generale ale societăţii.

Mai mult, evoluţia gândirii financiare a evidenţiat două mari perioade, corespunzătoare celor două momente importante din istoria omenirii:

- concepţia clasică, a acoperit secolele al XVIII-lea şi al XIX-lea, când s-a încurajat dezvoltarea capitalismului, neîngrădindu-se concurenţa şi limitându-se, pe cât posibil intervenţia statului în economie. Aşa numitele principii ale doctrinei liberale, au fost formulate de către adepţii clasicului “laissez-faire, laissez-passer”, în câteva idei succinte:

• reducerea la minimum a cheltuielilor publice trebuie să fie totuşi acoperitoare, pentru serviciile instituţiilor publice;

• prin folosirea unei părţi din cheltuielile publice în scopul susţinerii armatei, poliţiei, altor instituţii ale ordinii publice, se diminuează capitalul productiv al ţării;

• finanţarea cheltuielilor publice ar trebui făcută pe seama impozitelor suportate de membrii societăţii, cu condiţia ca destinaţia lor să fie exclusiv în favoarea contribuabililor, iar beneficiarii nu pot fi singurii sprijinitori ai serviciilor prestate de instituţiile publice.