Politica de Investiții la Nivelul Întreprinderii

3.1 Conţinutul politicii de investiţii. Investiţii reale (productive).

Investiţia este factorul esenţial al dezvoltării întreprinderilor şi al întregii economii. Scopul principal al activităţii de investiţii constă în realizarea celor mai eficiente forme de plasament al capitalului.

În general, noţiunea de investiţii trebuie prezentata în 2 sensuri şi anume: în sens restrâns, prin investiţia se înţelege un plasament de valoare însemnată, care se concretizează în active materiale pe termen lung, şi în sens larg, prin investiţii înţelegându-se plasamente băneşti atât în active pe termen lung (de natura materială, nematerială, financiara), cât şi în imobilizări pe termen scurt, pentru constituirea activelor curente şi în cazul acordării de credit comercial.

În sens financiar, decizia de investire conduce la o imobilizare de capital efectuată în prezent, în speranţa obţinerii unei rentabilităţi viitoare optime şi care urmează să se realizeze pe mai multe exerciţii financiare.

Politica de investiţii este parte integranta a politicii generale a întreprinderii şi reprezintă ansamblul obiectivelor, metodelor de alegere şi modalităţilor de utilizare a instrumentelor financiare, precum şi metodelor de asigurare echilibrului financiar în procesul realizării obiectivelor propuse. Aceasta politică marchează nu numai o imobilizare de capital, dar şi o anumita activitate privind angajarea unor cantităţi de resurse naturale şi umane, iniţierea şi menţinerea unor relaţii cu întreprinderi din ramuri de activitate conexe.

Politica de investiţii, în sens larg, se refera la decizia de investire sau de dezinvestire. Orice decizie de cheltuire care conduce la achiziţionarea de active în vederea obţinerii în viitor de lichidităţi şi având drept scop creşterea bogăţiei proprietarilor firmei, constituie o decizie de investire. Opus deciziei de investire este decizia de dezinvestire, adică reducerea portofoliului de active prin vânzare. Aceasta decizie urmăreşte, de asemenea, creşterea bogăţiei proprietarilor în sensul ca lichidităţile obţinute pot căpăta ulterior destinaţii mai rentabile.

În sens restrâns, în politica de investiţii alternativele de decizie pot fi:

- investiţiile interne constau în alocarea capitalurilor pentru achiziţia de active materiale şi nemateriale (echipamente, construcţii, licenţe, stocuri suplimentare) pentru dezvoltarea si perfecţionarea aparatului productiv şi de distribuţie. Motivaţia realizării acestor investiţii de creştere internă rezida într-o strategie de specializare a producţiei şi de consolidare a poziţiei pe piaţa de desfacere a bunurilor si serv-or sale;

- investiţiile externe constau în plasamente de capital pentru creşterea participării financiare la formarea capitalurilor ale altor societăţi comerciale. Strategia, care presupune promovarea unor investiţii de creştere externă, este diversificarea activităţii.

La nivelul întreprinderii baza activităţii investiţionale constituie investiţiile productive. La majoritatea întreprinderilor industriale aceasta forma a investiţiilor este unică direcţie al politicii investiţionale. Investiţiile productive se caracterizează printr-o serie de particularităţi, printre care mai importante sunt:

1. reprezintă formă principală de realizarea a strategiei de dezvoltare;

2. se găsesc într-o strânsă corelaţie cu activitatea operaţională, de producţie;

3. asigură un nivel mai ridicat al rentabilităţii comparativ cu investiţiile financiare;

4. asigură întrări de fluxuri de numerar constante sau sigure (profit + amortizarea).

5. se caracterizează prin gradul înalt al uzurii;

6. prezintă un grad redus de lichiditate;

7. în condiţiile inflaţioniste asigură un anumit nivel de protecţie.

Printre principalele tipuri ale investiţiilor productive putem identifica:

a). achiziţii de complexe patrimoniale ca un întreg;

b). construcţii noi (de la fundament până la punerea în exploatare a liniilor de producţie);

c). reconstrucţia (anumite modificări în procesul de producţie);

d). modernizare a activelor (investiţii în linii tehnologice noi);

e). de înlocuire activelor uzate fizic.

Caracterul specific al investiţiilor productive determină anumite particularităţi în realizarea lor. De aceea, este necesară elaborarea politicii financiare privind investiţiile productive, având la baza următoarele etape:

1. analiza proiectelor din perioada precedentă;

2. determinarea volumului total al investiţiilor productive pentru perioada viitoare;

3. determinarea tipului şi pregătirea proiectelor investiţionale alternative;

4. evaluarea eficienţei fiecărui proiect;

5. realizarea proiectului sau a programului investiţional.

Alegerea investiţiei este prima mare decizie financiară a întreprinderii. Această alegere constituie pentru întreprindere o decizie importantă şi complexă. Importantă, deoarece angajează fonduri imediat, înainte de a genera venituri, angajament ce va condiţiona activitatea şi succesul întreprinderii. Complexă, căci ea trebuie să ţină seamă de evenimentele situate în viitor şi, deci, nesigure.

2.2 Elemente financiare ale proiectelor investiţionale.

Printr-o definire mai generală, proiectul de investiţii este ansamblul de măsuri cu caracter investiţional prin care se alocă resurse materiale, băneşti, informaţionale şi umane în scopul de a obţine un produs tehnic însoţit de profit. Nici un proiect nu este identic cu altul, însă, pot fi grupate în câteva mari categorii:

a) Proiecte industriale, ce includ proiecte pentru construcţii civile, clădiri, producerea, transportul şi distribuţia energiei, petrochimie, mine şi cariere ş.a. Comun acestor proiecte este faptul că, în faza de realizare, ele trebuie conduse de la faţa locului, pe amplasamente aflate la distanţă faţă de sediul antreprenorului. De asemenea, aceste proiecte implică deseori investiţii de capital foarte mari, ceea ce face necesară urmărirea riguroasă a desfăşurării proiectului, a cheltuielilor care se fac şi a calităţii lucrărilor