Politici Financiare Publice

CAPITOLUL 1

POLITICA FINANCIARĂ – COMPONENTĂ A POLITICII GENERALE

1.1 CONCEPTE PRIVIND POLITICA ŞI PRINCIPALELE COMPONENTE ALE ACESTEIA

Din punct de vedere etimologic, noţiunea de politică provine de la cuvintele greceşti

„politike”, ce semnifica „arta de a administra bine”1, şi „polis”, cu înţelesul de oraş, ca

formă de organizare politică. Or, caracteristică „polis”-ului grecesc era ideea

autodeterminării şi a independenţei economice, preluată ulterior de alţi teoreticieni ca

Platon (Statul) şi Aristotel (Politikia). După alţi autori2, politica desemnează o activitate, un

proces, arta guvernării, o decizie guvernamentală sau un studiu despre „cine, ce şi cum

obţine”.

Sub aspectul conţinutului conturat în timp, este de admis că „într-o accepţiune

foarte largă şi cu caracter generalizator noţiunea de politică exprimă ansamblul de

activităţi orientate spre dobândirea puterii şi păstrarea ei, în societate, de către grupări

politice constituite în baza unor interese şi idei comune” 3. Astfel, politica se concretizează

prin activităţile diferitelor grupuri sociale şi formaţiuni politice, care sunt exponentele unor

colectivităţi umane mai mari sau mai mici şi care promovează interesele acestora.

Asemenea activităţi presupun, la rândul lor, stabilirea obiectivelor ce se urmăresc a se

realiza în diferitele domenii ale vieţii economice şi sociale, precum şi alegerea mijloacelor

sau instrumentelor utilizabile pentru îndeplinirea acestora, conturându-se astfel conceptul

de politică generală a unei formaţiuni politice.

Din perspectiva abordată este cunoscut faptul că fiecare partid, mişcare sau

formaţiune politică îşi elaborează propriul său program electoral, în care se stabilesc liniile

directoare ale activităţii sale în vederea ajungerii la putere sau a păstrării şi consolidării

acesteia. Un asemenea program defineşte „obiectivele urmărite de partidul respectiv,

mijloacele şi metodele pe care înţelege să le folosească pentru atingerea acestora,

categoriile (grupurile) sociale cărora li se adresează şi interesele cărora le apără, poziţia

faţă de principalele probleme interne şi internaţionale ale momentului”4. Programele

electorale ale partidelor sunt aduse la cunoştinţa alegătorilor şi supuse dezbaterilor

publice, iar programul partidului victorios în alegeri devine program de guvernare, în urma

aprobării de către parlament, prin care este promovată politica adoptată de gruparea

aflată la putere.

Raportarea noţiunii de politică la activităţile specifice formaţiunilor politice pune în

prim plan ideea că politica este promovată de către autorităţile publice. Aceasta face ca „în

interpretarea expresiei de politică generală să se aibă în vedere, de regulă, doar sfera de

activitate a autorităţilor publice, considerând politica un apanaj al acestora”5.

În fapt, accepţiunile noţiunii de politică se pretează a fi (şi sunt prezente) nu numai

în sfera activităţilor de stat, cu caracter public (ale partidelor politice sau autorităţilor

publice), ci şi la nivel de întreprinderi, societăţi de capital, organisme şi organizaţii private

cu caracter economic, social, militar, cultural etc. În acelaşi timp, cu precădere în lumea

contemporană, politica generală poate avea şi caracter interstatal sau supranaţional, ca o

consecinţă a tendinţelor de integrare pe multiple paliere (naţional, regional) şi crearea

unor entităţi şi structuri administrative bazate pe interese comune. Se pot invoca aici atât

statele federale, dar şi uniunile interstatale, între care reprezentativă, prin gradul de

integrare, este Uniunea Europeană. Crearea acestor structuri a impus „concertarea

politicilor generale interne, în favoarea intereselor zonale, mai pregnante”6. Perioada

postbelică a marcat noi conotaţii pentru înţelesul expresiei politică generală, prin

includerea altor elemente de referinţă, ce decurg din globalizarea intereselor. Pe de o

parte, au fost create numeroase instituţii internaţionale (FMI, Banca Mondială, ONU) ce îşi

stabilesc obiective proprii şi promovează politici generale specifice, iar, pe de altă parte,

deschiderea economiilor naţionale la pieţele internaţionale şi creşterea puterii financiare a

unor mari companii au adăugat politicii promovate de aceste companii o dimensiune

transnaţională, la cea microeconomică firească sferei de activitate.

În literatura de specialitate însă, sintagma „politica generală” este utilizată, cel mai

adesea, cu sensul de „politică generală a statului”, care se regăseşte preponderent şi în

abordarea concretă a acţiunilor economice şi sociale.

O asemenea abordare este justificată numai dacă avem în vedere că, din

perspectivă istorică, în materializarea practică a conceptului de politică un rol important a

revenit autorităţilor publice, respectiv statului. În acest context, este relevantă concepţia

sistemică a lui Aristotel, conform căreia „cetatea”, ca obiect al politicii generale, reprezintă

de fapt statul, compus din familii7. Pe acelaşi plan se înscrie şi concepţia economistului

James Buchanan, care consideră că în societate organizarea politică se identifică cu statul şi

reprezintă „un set de reguli sau instituţii publice prin care fiinţele umane acţionează mai

degrabă colectiv, decât individual sau privat”8.